Dragă Irina, eşti stabilită de mulţi ani în Spania, cum ai ajuns acolo?

Sunt stabilită în Nordul Spaniei de nouă ani. Primul contact cu această ţară l-am avut în 1997, când am participat la un concurs internaţional de interpretare muzicală, unde am obţinut premiul I. După premiere, am primit o invitaţie de participare din partea juriului la un festival de tinere talente din Palma de Mallorca. După revenirea în R. Moldova, la scurt timp, am primit o invitaţie de a continua studiile la Conservatorul Superior din Madrid. Pe atunci, însă, nu luasem în serios posibilitatea de a pleca definitiv în Spania. Eram convinsă că studiile complete trebuie făcute la noi, la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Ceea ce s-a şi întâmplat. Abia în 2009 am revenit în Spania pentru a participa la un master-class la un profesor din Santander, Spania. Viaţa unui muzician implică turnee, concerte şi colaborări cu orchestre naţionale şi internaţionale. În cazul meu, a fost o colaborare cu Orchestra Simfonică din Palencia, şi cu mai multe coruri din diferite regiuni ale Spaniei. În scurt timp, mi s-a oferit şansa de a fi pianistă la o Asociaţie artistică de Zarzuela, un gen muzical, tip operetă, născut în Spania.

Din imaginile văzute pe Facebook şi ceea ce cunosc eu despre tine, eşti o pianistă cotată, solicitată. Presupun că pianul este viaţa ta. Vorbeşte-mi despre rolul mamei în viaţa ta, care, la fel, e pianistă, şi despre copilăria, studiile tale.

Fără îndoială, în alegerea acestei meserii, un rol decisiv l-a avut mama, Ludmila Panamarciuc. Viitorul meu, practic, a fost ales de ea. În copilărie am făcut multă muzică. Lecţii de pian am început a lua de la patru ani. Îmi amintesc cum, după prânz, când toţi copiii la grădiniţă mergeau la culcare, mama mă ducea la Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Chişinău la ore de pian. De la şase ani am început a participa la concursuri de pian la Sala cu Orgă, la Filarmonica Naţională „Serghei Lunchevici”, Palatul Republicii, Palatul Naţional „Nicolae Sulac”. Adevărata pasiune pentru acest instrument s-a născut mai târziu, la 13 ani, atunci am înţeles că pianul este un instrument perfect. Pianul este un instrument polifonic, cu posibilităţi aproape orchestrale. În adolescenţă mulţi tineri se manifestă în diverse feluri. Eu îmi exprimam emoţiile prin interpretare.

Cum ai reuşit să te afirmi printre spanioli ca un muzician calificat?

După Liceul „C. Porumbescu” din Chişinău, am continuat studiile la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Aici, cu ajutorul marii pianiste şi profesoare, Ludmila Vaverco, cea care a ştiut sa mă ghideze în lumea muzicii mature, am învăţat lucruri pe care sunt convinsă că nu le învăţam în nici o altă ţară. Datorită profesoarei mele am învăţat să simt muzica, am învăţat diferite tehnici ale virtuozităţii pianistice, am experimentat ce compozitori îmi sunt mai aproape. Nu pot găsi suficiente cuvinte pentru a-mi exprima profunda mulţumire pe care o simt pentru tot ce m-a învăţat această profesoară.

În Spania, am făcut studii de masterat în pedagogie muzicală. Partea teoretică în Spania este la un nivel mai înalt decât la noi. În conservatoarele din Europa de Est, cred că se pune accent pe interpretare, pe când aici, la noi, în conservatoare se acordă o importantă mare teoriei muzicii.

Ce te-a ajutat să fii aplaudată, căutată în Spania?

Un lucru fundamental ce m-a ajutat să fiu remarcată de către lumea muzicală spaniolă este sinceritatea interpretării. Când eşti în scenă, nu poţi să minţi. Oamenii şi-ar da seama. Îmi place sinceritatea în artă. Trebuie să fii tu însuţi în scenă. Dacă nu există individualitate, şi facem copii după mari interpreţi, nu mai e artă. În scenă nu este loc pentru falsitate.

Citiţi continuarea pe Jurnal de Chişinău