Mai libere, mai accesibile, mai curate arată acum drumurile şi intersecţiile din jurul Pieţei Centrale a Consiliului Municipal Chişinău, fără vânzătorii de zarzavaturi şi lactate, producători sau precupeţi. Astăzi însă, acolo unde nu au încăput aceştia se extind încetul cu încetul comercianţii care vând ciorapi, chiloţi, halate, galoşi sau flori. Au depăşit fiecare cu câţiva metri limitele buticurilor în care vând, expunându-şi produsele pe cutii, mese ori pe jos, pe trotuarele din jurul pieţei. Fac înconjurul acestor străzi ca să văd cum s-a schimbat situaţia în cele patru luni şi ca să mă conving de faptul că regulile impuse pentru comercianţii alungaţi din drum în piaţă se respectă.

Alcoolul contrafăcut se vinde cum s-a şi vândut

„Spirt, coniac, spirt, coniac!”, mai pe sub nas, mai cu îndrăzneală, un bărbat şi vreo două femei vând alcool pe sub pestelcă (în sens propriu, dar şi figurat, adică pe sub tejghea) pe strada Armenească, mai la vale de piaţă. Sticlele cu spirt pe care le scot din genţile ascunse, propunându-le precaut trecătorilor, nu au etichete. Obişnuiţi cu prezenţa acestor afacerişti, cumpărători cu nasul roşu se apropie fără ezitare de sursa care le alimentează existenţa. Şi oameni gospodari cumpără alcool de la aceşti comercianţi, băutură care, cu siguranţă, nu a fost verificată corespunzător şi nu are certificate de provenienţă, din moment ce este vândută în aceste condiţii. Îi urmăresc pe aceşti comercianţi de spirt şi coniac contrafăcut din intersecţia străzilor Armenească şi Mitropolit Varlaam, la vale de piaţă, de mai mulţi ani. Nu mă surprinde deloc că poliţia îi trece cu vederea.
 

La câţiva metri de afaceriştii cu alcool, o femeie are întinsă o tarabă cu fructe şi legume, tot pe trotuarul de pe strada Armenească, ţăranii de prin sate însă, care vindeau adineauri câte o pasăre sau o căldare de roşii, nu mai sunt. Rar întâlneşti câte un sătean îndrăzneţ care să-şi scoată marfa în afara pieţei, iar atunci când o face, se comportă ca un hoţ.

Pe scările pavilionului de lactate, două femei vând brânză din căldări, cu o basma la îndemână gata să-şi acopere în orice moment marfa. „Gustaţi, doamnă, e gustoasă şi e mai ieftină decât înăuntru, la noi e 45 de lei, dar acolo – 50–55 de lei”, mă îndeamnă una dintre ele. Îmi spun că deşi au locuri la mesele din clădire, acestea se află în spatele precupeţilor şi nu prea au şansă să-şi vândă toată marfa, iar ele speră să-şi mai termine astăzi şi lucrul în grădină. Mă asigură că au plătit taxa de piaţă, 12 lei, şi au certificat de calitate.

Analiză obligatoriu fără „talonaş”

Din acest pavilion, de cum păşeşti în curtea pieţei, tabloul e acelaşi ca şi în drum cândva: precupeţii îşi vând marfa pe tarabe, ţăranii, care se deosebesc de negustori prin cantitatea mărfii pe care o vând, tot la pământ trag. Mă apropii de câteva vânzătoare care au înşirate pe jos, în coşuri, căldări ori genţi chinezeşti, struguri, mere, pere ori nişte mănunchiuri de pătrunjel. Refuză să meargă în pavilion, argumentând că nu fac vânzare deloc acolo unde le dau administratorii pieţei locuri la mese, pe ultimele rânduri nu mai ajung cumpărătorii.

În timp ce stau să le descos cum le merge târgul, se apropie de ele o angajată a pieţei, îmbrăcată într-un halat cu însemnele serviciului sanitar veterinar: „Hai, repejor, analiza..”. Vânzătorii înşfacă iute câte o punguţă şi bagă în ele cine şi ce are, care un strugure, care două mere ori două pere. Numai o bătrânică ce vinde nişte flori nu se repede să-i pună ceva în traistă. Angajata serviciului sanitar veterinar strânge şi ea la fel de iute „analizele” şi le spune mai mult decât i-ar întreba: „Vă supăraţi dacă nu vă dau talonaşul (tichetul)!?”. Vânzătorii, cu feţele bucuroase că nu sunt alungaţi de unde şi-au întins marfa, îi răspund aproape la unison: „Nu, Doamne fereşte!”. O laudă cu toţii, „e foarte de treabă, se comportă foarte bine cu noi”.
 

În spatele precupeţilor

Sub acoperiş, în pavilionul de fructe şi legume, ochiul meu îmi spune că toate mesele sunt ocupate doar de precupeţi. Parcurg lungimea spaţiului destinat zarzavaturilor şi îl găsesc pe moş Nicolae Plămădeală, ţăran din Hârtop, care vinde ardei dulci. Aşa cum stă pe unul din ultimele rânduri, vânzătorii nu se prea îmbulzesc la masa lui. „Ne dau şi nouă locuri acolo unde lipseşte vreun „perekupşcik” (precupeţ) ori ne bagă aici, pe ultimele rânduri”, zice omul, dezamăgit de negustoria pe care o face.
 

Nu departe de bărbat, văd şi o femeie, intuiţia îmi spune că nu e precupeaţă. Nu dau greş, originară din Căzăneşti, doamna Larisa vinde de câteva săptămâni gogoşari şi ardei la piaţa din capitală, pe care soţul ei îi creşte pe un teren de 0,35 ha. De când tot vinde, numai o singură zi a nimerit pe un rând din faţa pavilionului, unde lipsea un negustor. Atunci şi-a vândut marfa în vreo două ore doar, în rest, aici unde i s-a găsit loc, pe un rând din fundul pavilionului, se vinde mai greu, spune ea. Totuşi, cât stăm de vorbă, cumpărătorii o înconjoară, care cumpără 20 de kg de gogoşari ca să-i trimită fiicei în Italia, care – câte 10 kg pentru conserve, care – 30 ca să-i trimită tot peste hotare. Îmi zice zâmbind că are vânzare bună azi, fiindcă îi port noroc, iar eu îi spun că oamenii sunt atraşi de bunăvoinţa cu care le răspunde, deoarece o bună parte din precupeţi, foarte agresivi, resping cumpărătorii cu duritate. Ea dă aprobator din cap.
  După ora şase seara, porţile pieţei se închid. O femeie, îmbrăcată sărman, se grăbeşte să nu piardă autobuzul de Răzeni şi, pe ultima sută de metri, încearcă să vândă pe furiş ouăle care i-au rămas, căutând cu privirea când la dreapta, când la stânga, când la dreapta, când la stânga, ca nu cumva s-o prindă carabinierii care patrulează zona.

În piaţă, vânzătorii aproape că şi-au strâns mărfurile. Acoperite cu pături, plăpumi şi cearşafuri pe mesele din beton ori dosite pe sub ele, zarzavaturile precupeţilor rămân şi peste noapte să ocupe toate mesele din târg. Numai acum, după o privire roată peste tot acest colorit de rufărie de pat, se desluşeşte foarte clar dacă au mai rămas locuri de piaţă pentru vânzătorii de-o zi, ţăranii de prin sate.