Cam asta se întâmplă cu mine azi: nu mai am „cântece”. Dar scriu pentru ca să demonstrez ceea ce afirmam acum câteva săptămâni: există viaţă şi după alegeri! Pe de altă parte, tocmai acum pot să scriu liber, liniştit, sincer, fără să fiu suspectat că fac jocul cuiva.

Timpul adevărului

Cunosc această situaţie din spaţiul care îmi este mai familial: cel literar. E de ajuns să-ţi expui nişte obiecţii faţă de un op mai puţin inspirat sau chiar de-a dreptul prost, că îţi sare în cap tot stafful autorului: ce ai, domnule, cu omul? E inutil să spui că te-ai referit la carte şi nu la om. Ţi se răspunde cu înjurături, etichete şi atac la persoană. Sau ţi se recunoaşte – în cel mai bun caz – adevărul replicilor, dar ţi se spune că nu e cazul să le spui.

Aşa era şi în electorală. Toţi ştiau că avem de a face adesea cu nişte impostori, ticăloşi, sau criminali, după caz, dar toţi te somau să taci, că nu e timpul să divulgi acest secret de stat: se poate folosi de acest adevăr duşmanul etern şi compromiţi parcursul glorios al ţării spre culmile civilizaţiei.

Dar dacă nu e timpul în campania electorală (care este, cum ziceam cu altă ocazie, un moment al adevărului), atunci când oare e timpul?

Ar fi nostim să spunem adevărul abia acum. Să dăm publicităţii tot ce se cunoaşte despre „concurenţii electorali” (de stânga, de dreapta, fără deosebire) şi în vreo lună de zile să avem deschise dosare pentru fiecare al doilea deputat, ori, cel puţin, pentru grangurii mai măşcaţi. Fiţi pe pace, nu se va întâmpla! Pentru că tocmai ei sunt – deja cu voia noastră – cei cu pâinea şi cuţitul, cu poliţia şi justiţia. Şi nici măcar nu le putem reproşa nimic: i-a ales poporul. Timpul adevărului s-a strecurat invizibil pe alături de noi, de dragul „viitorului luminos”.

„Mă ţin de nas şi merg la vot”

„Mă ţin de nas şi merg la vot”, scrie (îndeamnă!) pe blogul său o cunoscută ziaristă. „Azi votaţi-i,/ de mâine înjuraţi-i!” – îşi rimează îndemnul, pe o reţea de socializare, un tânăr poet. „Ieşi mâine la vot, dă Moldovei un şut în fund”, glumeşte oarecum metaforic-sofisticat altcineva.
„Scriu cu greaţă acest editorial. Pentru că vreau să cer concetăţenilor noştri proeuropeni […] să meargă duminică la vot şi să dea cu greaţă creditul lor de încredere unor partide proeuropene care nu le merită votul” – scrie un istoric-politolog.

„Celor care s-au dezamăgit de actuala şi precedenta guvernare le dau dreptate. […] Nu vă plac ăştia? Păi, nici nouă. Avem multe pretenţii la ei. Dar e unica variantă. Să continuăm drumul nostru european. Spre civilizaţie şi bunăstare. Iar pe parcurs – ne vom lămuri şi cu cei care acum nu ne plac…” – scrie un comentator politic.

„Chiar dacă votăm împotriva cuiva, chiar dacă nu suntem entuziasmaţi de alegerea noastră, noi votăm pentru nişte valori spre care mergem fie cu curaj, fie din inerţie” – nuanţează situaţia un blogger.

Aş putea să continui, dar mă opresc aici. Puteţi să marcaţi citatele şi să le introducem ca pe cuvinte de acces pe motoarele de căutare, ca să vă convingeţi că autorii lor există. Dar nu ei contează: aşa gândeam toţi, dezamăgiţi profund de clasa politică, dar responsabili pentru soarta ţării.
Despre „votăm răul cel mic” nu mai zic nimic, lumea nici măcar nu mai percepe sensul cuvântului „rău”, îl consideră familiar. E un fel de marcă naţională. Micile trădări, micile ticăloşii, micile imperfecţiuni, micile slăbiciuni umane, micile păcate, micile gafe, micile infracţiuni, micile furturi, micile nepăsări, micile servicii ilegale sau criminale, micile concesii… – toate fac din noi un mic monstru incurabil, de care se va feri toată lumea.

Nu văd remediul terapeutic pentru noi. Poate doar o dureroasă intervenţie chirurgicală.

E necesară deratizarea, deparazitarea şi aerisirea spaţiului public. Ideal ar fi să se constituie o adevărată societate civilă, independentă de politic.
Dar asta ţine de domeniul visului. Trebuie să ne delimităm spaţiul nostru, public sau particular, în care să reducem imixtiunile politice. Exact aşa cum delimităm spaţiul siguranţei personale. Aplicând un fel de „Metoda Sartre”.

Un grup reprezentând „societatea civilă”, recunoscând că ţara o conduc mafioţii, propune… să-i alegem încă o dată. Cică ei (mafioţii) ne vor duce în Europa, iar Europa le va pune cătuşe (!). Autorii acestei „soluţii” ne au de proşti pe noi, ori pe guvernanţi? Ori cineva i-a prostit în asemenea hal chiar pe ei?

În fine, un grup de organizaţii solide, reprezentând şi ele „societatea civilă” ne îndeamnă să ieşim la vot… pentru că aşa trebuie: „Noi, reprezentanţii societăţii civile, nu avem iluzii privind calitatea clasei politice din Republica Moldova şi ne-am asumat responsabilitatea s-o penalizăm public ori de câte ori au fost încălcate angajamentele europene ale guvernanţilor. Totodată, este evident că numai formarea operativă, după scrutinul din 30 noiembrie, a unei coaliţii care şi-ar asuma univoc angajamentul de a guverna ţara în conformitate cu prevederile Acordului de Asociere cu UE ne va permite să păstrăm stabilitatea internă şi să purcedem calm la munca de zi cu zi de implementare a standardelor europene în toate sferele vieţii”. Acesta este efortul intelectual şi civic maxim, înţeleg eu.

Bine, noi „suntem în temă”, ştim ce se întâmplă. Dar ce-o fi gândit lumea despre noi? Ce-i cu ţara asta, ce-i cu tipii ăştia, cărora li-i greaţă şi totuşi merg la vot, ţinându-se de nas şi votându-şi călăii? Masochism civic şi politic.

Forţarea perspectivei optimiste

Un semn bun, după mine, e prăbuşirea mitului cu sperietoarea „referendumului” lui Dodon. L-a speculat nu numai liderul socialist sau patronii lui de la Moscova, ci şi guvernanţii noştri, cerşindu-ne necondiţionat voturile „pentru Europa”. Până şi ajutorul pe care i l-a acordat justiţia noastră selectivă, eliminându-l pe aventurierul Usatîi, nu l-a ajutat să ia majoritatea, nici măcar împreună cu „eurocomuniştii” lui Voronin.

Au dispărut alegătorii fideli. Multă lume a ezitat între a alege pe cineva sau pe altul. E un început de normalitate: pentru a învinge, trebuie să-ţi cucereşti alegătorul. Sigur că nu prin siluirea acestuia, ori prin specularea cu pericolul extern. Dar tendinţa (încercarea de a convinge alegătorul) e salutară. Până şi cele mai odioase personaje, în timp ce îşi gâtuiau adversarii, zâmbeau mieros electoratului, îl ademeneau cu acte „filantropice”.
Un alt semn bun, dintr-un context mai complex, e ceea ce s-ar numi… libertatea de a fi român. Până şi partidul condus de cel care „din punct de vedere politic” vorbeşte „limba moldovenească” a pledat pentru alegerea unui candidat (fie şi de stânga) la preşedinţia României. Iar vizita, fie şi neoficială, a lui Klaus Iohannis la Chişinău (anticipată de votul masiv al basarabenilor pentru un preşedinte modern, european) a fost de un firesc… promiţător al unei normalităţi. Acum, că avem un model, poate se mişcă ceva şi în mintea noastră cea de pe urmă.

Cel mai rău lucru pe care îl pot face moldovenii este să se pună pe… aşteptatul paradisului european. Europa ne-o construim singuri. Fiecare pe cont propriu. Miza pe nişte politicieni pe care i-ai votat cu greaţă este improductivă. Şansele depind numai de noi.

E necesară deratizarea, deparazitarea şi aerisirea spaţiului public. Ideal ar fi să se constituie o adevărată societate civilă, independentă de politic. Dar asta ţine de domeniul visului. Trebuie să ne delimităm spaţiul nostru, public sau particular, în care să reducem imixtiunile politice. Exact aşa cum delimităm spaţiul siguranţei personale. Aplicând un fel de „Metoda Sartre”.

Final cu Sartre

Jean-Paul Sartre, care debutase în 1934 cu romanul Greaţa, refuzase Premiul Nobel, motivând că nu vrea să fie asociat în nici un fel cu vreo instituţie. I-aş numi gestul „depolitizare personală absolută”. În finalul romanului lui Sartre, eroul, pentru care libertatea şi singurătatea sunt indispensabile, se gândeşte că soluţia cea mai bună e să scrie o istorie. Un fel de altă istorie.

Cam asta ar trebui să facă fiecare dintre noi: să-şi construiască viaţa aşa cum găseşte de cuviinţă. Limitând imixtiunea politicului în viaţa particulară. Reducând sfera lui de influenţă. Ţinându-ne cât mai departe de politicieni. Făcând tot ce e posibil ca să depindem cât mai puţin de ei. Nu linguşindu-i, ci ignorându-i.

Rămâi în relaţii bune cu ei, ca oameni. Dar fără a te lăsa influenţat de ei. Fără a-i sluji.

P.S. Urmăream reacţiile oamenilor în timpul numărării voturilor. Perspectivele arătând trist, toţi îşi mâncau mâinile că nu au făcut suficient de mult pentru a convinge lumea să voteze pentru partidele „proeuropene”. Şi nimeni nu i-a blestemat niciodată pe cei care au gestionat defectuos treburile publice. De ce ne-am mira că ne vor conduce şi în continuare aceleaşi clanuri? Poporul este suveranul absolut, el decide cine să-i fie stăpânul.
 
Autor: Mircea V. Ciobanu