România, Ucraina şi „internaţionala” anticorupţie: Poroşenko - o alegere greşită a Vestului

România, Ucraina şi „internaţionala” anticorupţie: Poroşenko - o alegere greşită a Vestului
Sursa: www.cotidianul.ro Foto: AP 07.01.2018 11:41
Petro Poroşenko, preşedintele care a aflat că, pentru a te menţine la putere, nu este suficient doar să spui ce vor să audă Statele Unite.

Se împlinesc patru ani de la aşa-numita revoluţie Euromaidan din Ucraina, momentul în care criza ucraineană, altfel continuă începând din 1991, a trecut la faza sa fierbinte cu modificarea frontierelor în Europa şi izbucnirea unui conflict la câteva sute de kilometri de graniţele României.

Sunt două mari „naraţiuni“, aşa cum le numeşte presa anglo-saxonă, cu privire la criza din Ucraina. Una este susţinută de SUA şi aliaţii lor, alături de actualul regim de la Kiev – agresiunea rusă în Crimeea şi Estul Ucrainei. Cealaltă aparţine Moscovei şi rebelilor proruşi din Donbas – agresiunea occidentală în Ucraina, răsturnarea unui regim ales democratic, agresiune care a dus la anexarea Crimeii.

O ţară ruptă între Vest şi Est

Criza a fost precipitată de două iniţiative occidentale. Prima ţine de dorinţa preşedintelui George W. Bush de a oferi Planul de Acţiune pentru Aderare la NATO Georgiei şi Ucrainei, conduse pe atunci de Viktor Iuşcenko, perceput ca un prooccidental. La Summitul NATO de la Bucureşti, în 2008, Germania şi Franţa s-au opus clar acestei iniţiative, rămasă literă moartă până acum. În 2013, UE oferă un „parteneriat“ regimului „multivectorial“ condus de Viktor Ianukovici. În noiembrie 2013, Ianukovici a ales pachetul de 20 de miliarde oferit de Rusia, aderarea la Uniunea Economică Eurasiatică a lui Putin, care prezerva şi regimul, şi oligarhia. Atunci a început Maidanul. Cu o zi înainte să fugă din ţară, Ianukovici a semnat un acord cu opoziţia prooccidentală, acord mediat de miniştrii de Externe ai Germaniei, Franţei şi Poloniei. Se prevedea formarea unui guvern de uniune naţională şi organizarea alegerilor prezidenţiale anticipate, pentru a pune capăt vărsării de sânge. „Revoluţia“ a mers însă mai departe, iar guvernele care au mediat acordul nu l-au mai onorat.

Ucraina „proconsulului” Biden

După un scurt interimat (marcat de anexarea Crimeii de către Rusia), puterea este preluată de un preşedinte aparent digerabil pentru Vest – Petro Poroşenko vorbea o engleză inteligibilă, părea deschis către Vest. În plus, el, ca şi premierul Arseni Iaţeniuk, „ştia ce vrea să audă vicepreşedintele SUA, Joe Biden“, aşa cum scrie Leonid Bershidsky pentru Bloomberg. În vremurile vechilor romani, Biden ar fi fost un „proconsul“ al „provinciei“ Ucraina. Poroşenko, nimeni altcineva decât un oligarh ucrainean ale cărui afaceri au prosperat sub toate regimurile şi au beneficiat de deschiderea către piaţa rusă, a ajuns repede la concluzia că, atât timp cât va da Ucrainei imaginea unui castru pe limesul NATO şi UE, „va putea acţiona ca oricare lider ucrainean, pentru care limita dintre putere, bani şi forţa brută sunt neclare.“ Aşa se face că, rând pe rând, Poroşenko s-a debarasat de premierul Iaţeniuk şi guvernul său multinaţional (format din cetăţeni americani, lituanieni, georgieni, care au primit peste noapte paşaportul ucrainean), de Mihail Saakaşvili, fostul preşedinte georgian devenit guvernator al regiunii Odesa şi „cavaler anticorupţie“, simultan, asigurându-şi controlul asupra Parchetului General.

Slăbiciunile lui Donald Trump

Alegerea lui Donald Trump la Casa Albă a complicat însă ecuaţia ucraineană. Paradoxal, candidatul prezidenţial care a promis cea mai mare deschidere către Rusia a devenit preşedintele care aprobă prima livrare de arme letale către Ucraina, un pas refuzat de preşedintele Barack Obama, pentru a nu escalada conflictul din Donbas. Motivul poartă un nume – Russiagate, investigaţia privind posibila implicare a Rusiei în alegerile americane, de care depinde legitimitatea actualului guvern american. „Nicio complicitate, nicio complicitate“, este mesajul constant al lui Trump, care, pentru a-i da credibilitate, aprobă unele dintre cele mai riscante măsuri împotriva Rusiei.

Poroşenko, o alegere greşită a Vestului

Înarmarea „bastionului“ ucrainean presupune însă o prealabilă loializare, iar instrumentul principal în acest scop este anticorupţia.

Agitaţia politică din Ucraina a izbucnit pentru că Poroşenko a înşelat aşteptările SUA. Iar această agitaţie are elemente ce nu sunt deloc necunoscute în România. Poroşenko a refuzat să aprobe legea care crea un tribunal special anticorupţie (recomandată de Comisia de la Veneţia). Procurorul său general, Iuri Luţenko, a pus beţe în roate şi a arestat procurori ai Biroului Naţional Anticorupţie, acuzându-i de operaţiuni ilegale în colaborare cu FBI, şi s-a făcut că nu aude apelul secretarului de Stat al SUA – „instituţiile anticorupţie trebuie susţinute, finanţate şi apărate“.

„Vestul a susţinut omul nepotrivit în Ucraina. Poroşenko sacrifică occidentalizarea pentru agenda politică personală“, concluzionează Leonid Bershidsky, pentru care preşedintele pro-Vest este la fel de cinic ca şi prorusul Ianukovici. Soluţia: „Dacă ucrainenii ies din apatie şi îi vor face ce i-au făcut lui Ianukovici – sau cel puţin la alegerile din 2019 – greşeala Poroşenko nu mai trebuie repetată“. Ucraina are nevoie de un lider „mai tânăr, mai principial, orientat spre Europa.“

Igienizarea şi loializarea guvernelor

Anul 2018 se anunţă crucial pentru Ucraina, fie că populaţia îşi revine sau nu din „apatie“, pentru că Poroşenko pare sa aibă dileme privind orientarea ţării. Îndoiala este începutul înţelepciunii, spunea Aristotel. Însă ceea ce era valabil pentru un aristocrat din antica Stagiară nu se aplică şi pe limesul imperiilor, unde îndoiala este păcat mortal. Cea mai mică basculare a Ucrainei către Rusia în acest moment va anula rolul ţării de tampon între NATO şi Rusia, rol ce va fi preluat de actuala linie a doua de apărare – România. Ca în orice bastion pe limesul Vestului, îndoielile trebuie eliminate şi de aici, iar aceasta nu poate duce decât la o acutizare a disputelor pe marginea anticorupţiei, ca instrument de igienizare şi loializare a regimurilor.

Reţetă pentru regimuri ce dezamăgesc

Pentru moment, o imagine despre ce presupune această luptă vine din Ucraina, unde au intrat în scenă o pleiadă de ONG-uri şi Mihail Saakaşvili, un veritabil exponent al unei „internaţionale“ neoliberale. Despre ce înseamnă o agenda anticorupţie vorbeşte limpede un articol publicat de Huffington Post, încă din vara anului trecut, pe când „cavalerul anticorupţie“ se afla încă în exil. „Saakaşvili ar trebui să fie primit la universităţi, conferinţe, la audieri în Congresul SUA şi la think tank-uri. Are o reţea în SUA, unde a trăit mulţi ani, şi este faimos: a fost preşedintele Georgiei, a reorientat ţara şi l-a înfruntat pe Vladimir Putin.

Saakaşvili ştie lucruri murdare despre Rusia şi partenerii ei la crime din Ucraina, despre amestecul ei în alegeri, despre oligarhi şi oameni notorii în SUA, precum fostul şef de campanie al lui Trump, Paul Manafort (pus sub acuzare de FBI pentru banii negri primiţi de la regimul Ianukovici).“ „Din fericire, societatea civilă din Ucraina, UE, FMI, şi acum SUA, Franţa şi Germania vor promova mai departe agenda anticorupţie.“

Riscul unei Ucraine impredictibile

Indiferent de „agenda personală“ a preşedintelui Petro Poroşenko privind viitoarea relaţie cu Rusia şi Vestul, menţinerea sa la putere nu va fi posibilă fără susţinerea electoratului naţionalist din vestul Ucrainei, iar aceasta poate genera noi probleme pentru statele vecine. Noua lege a educaţiei promulgată de Poroşenko, care limitează durata învăţământului în limbile minorităţilor naţionale (o lovitură dată limbii ruse care a făcut victime colaterale în rândul comunităţilor română, ungară sau poloneză), este doar o mostră despre ce poate însemna un regim cu tentă naţionalistă la Kiev. Guvernul de la Budapesta, ce întreţine relaţii bune cu Rusia, a ripostat dur, prin blocarea oricăror noi paşi ai Ucrainei către UE.

Guvernul de la Varşovia, profund rusofob, dispune de alte instrumente, căci Polonia a fost iniţiatoarea Parteneriatului Estic al UE (care a dus în cele din urmă la EuroMaidanul de la Kiev). Prin ministrul Radoslaw Sikorski a mediat primele episoade ale crizei din Ucraina, iar fostul preşedinte Aleksander Kwasniewski s-a implicat în negocierile ulterioare. În plus, Polonia a devenit unul dintre principalii beneficiari economici ai crizei ucrainene, aici venind milioane de lucrători sezonieri care fug de sărăcia de acasă. Ce va face însă România în cazul instalării la Kiev a unui regim mai impredictibil şi mai influenţat de formaţiunile politice naţionaliste decât cel actual? Pentru moment, orice fricţiuni între Ucraina şi statele UE şi NATO vecine vor fi reduse prin apelurile primite din marile cancelarii vestice, însă luptele geopolitice din Ucraina reduc tot mai mult acest orizont de timp.


Cotidianul.ro

Ştiri similare

ULTIMELE ŞTIRI