În comparaţie cu regimul dictaturii comuniste din perioada sovietică, regimurile de după au vrut toate să pară democratice. Nu din convingere ori în baza unor principii doctrinare. Partidul Democrat Agrar venit la putere în 1994 este dovada cea mai elocventă a conformismului democratic. Aşa era la modă şi aşa se purta pretutindeni în Europa eliberată de comunism.
Chiar şi regimul Partidului Comuniştilor dintre anii 2001-2009, la fel a cochetat cu democraţia, deşi pe întreaga perioadă de guvernare nu a vrut decât să reaşeze regula de dictat sovietică în relaţia dintre stat şi cetăţean. Vremurile şi mediul geopolitic fiind însă altele, el a trebuit să se adapteze decorului european democratic post-comunist, să suporte prezenţa unor institute democratice obligatorii, precum pluripartitismul, libertatea presei şi libertatea de exprimare, aparenţele unei justiţii independente.
Partidele, ca şi regimurile acestora s-au considerat de dreapta ori de stânga în funcţie de ataşamentele lor geopolitice. Drept piatră de hotar în această delimitare a servit nimic altceva decât însăşi piatra de temelie a statului apărut la 27 august 1991 – Declaraţia de Independenţă.
Partidele care au văzut în Declaraţia de Independenţă o uşă de ieşire din prinsoarea trecutului imperial ruso-sovietic şi un pas important spre unirea cu România, iar ulterior şi de integrare în NATO şi Uniunea Europeană, se considerau de dreapta.
Partidele care au văzut în Declaraţia de Independenţă expresia eşecului catastrofal al proiectului imperial sovietic, dar şi o modalitate de a putea ridica pe fundamentul Independenţei o fortăreaţă în calea reunificării cu România, folosind de liant ideologic mortarul cominternist al statalismul moldovenist antiromânesc, s-au situat pe partea stângă a eşichierului.
Partidele de dreapta au mizat pe dorinţa de schimbare a cetăţenilor cu viziuni progresiste – susţinători ai Mişcării de eliberare naţională şi au constituit regimuri de opţiune democratică. Ele s-au orientat politic la modelul democratic românesc şi cel liberal ori conservator occidental. Regimurile de stânga s-au bazat pe reziduurile de mentalitate sovietică ale populaţiei afectate de ideologia comunistă şi au ţinut Republica Moldova legată strâns de obiectivele geopolitice în regiune şi interesele politice directe ale Rusiei în Republica Moldova.
O contabilizare sumară a duratei aflării la putere a celor două regimuri între anii 1991 şi 2009 ne dă o proporţie de 4 contra 14 ani în favoarea stângii. Dacă mai ţinem cont că în întreaga perioadă de 18 ani, Republica Moldova au avut în fruntea statului preşedinţi veniţi direct din nomenclatura fostului partid comunist sovietic (Snegur, Lucinschi, Voronin), ne putem da seama cât de mic a putut fi randamentul regimurilor democratice şi cât de tare au fost încurajate să se manifeste regimurile retrograde criptocomuniste şi comuniste pur-sânge.
Ultimul dintre ele, cel mai longeviv la putere şi cel mai atroce dintre toate, regimul comunist al generalului de miliţie Voronin, a degenerat atât de tare, încât în perioada aprilie-iulie 2009 si-a autodemascat esenţa teroristă şi a fost radiat de la putere în rezultatul a două scrutine consecutive ale aceluiaşi an.
Evident, cetăţenii au vrut ca regimul comunist să plătească pentru atrocităţile comise şi au ales să guverneze o alianţă de partide care se declarau de alternativă extremei de stânga a Partidului Comuniştilor şi regimului represiv de tip mafiot al acestuia. Mai mult, ele se anunţau atât în parte, cât şi în corpul de coaliţie că sunt justiţiare, democratice pro-europene, adepte ale statului de drept şi promotoare fidele ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Astfel, în a doua jumătate a anului 2009, după o pauză de peste un deceniu, la guvernare în Republica Moldova a venit o alianţă de patru partide întinse pe un eşichier larg cuprins între centru-stânga, centru dreapta şi dreapta politică. Partidul Democrat, Partidul Liberal Democrat, Partidul Alianţa „Moldova Noastră” şi Partidul Liberal (după alegerile din 2010 au rămas doar trei – fără Alianţa „Moldova Noastră”) s-au angajat să instituie un regim construit pe principiile unei balanţe de putere în sânul unei alianţe politice angajate să servească interesul naţional major, regim demult visat de majoritatea cultă şi instruită a societăţii.
Interesul naţional în jurul căruia s-au unit forţele politice după 2009 însemna, în linii mari, trecerea de la etapa de tranziţie post-sovietică marcată de război, nevoi şi sărăcie, cauzate în cea mai mare măsură de intervenţiile militare-economice ale aşa numitului „partener strategic” – Rusia, dar şi de corupţia instituţionalizată, la etapa de tranziţie către civilizaţia europeană a păcii şi dezvoltării, asistată logistic şi financiar de partenerii occidentali. Aşa înţelegea lucrurile partea cultă şi instruită a societăţii care urmărea, comenta, saluta, critica, dar susţinea proiectul politic al Alianţelor pro-europene.
Instalarea regimului democratic pro-european a coincis cu o perioadă de largă deschidere a comunităţii europene aflate pe un trend extraordinar de extindere a spaţiului său de stabilitate şi dezvoltare. În plus, pe lângă statele ex-sovietice şi cele ex-socialiste, membre deja ale Uniunii Europene, Republica Moldova avea în interiorul comunităţii un avocat notoriu şi un susţinător de nepreţuit în persoana României, sincer interesată în dezvoltarea democratică a Republicii Moldova şi dedicată afectiv acestei cauze.
Prinsă în acest proces dintr-un mare noroc, Republica Moldova a fost oblojită şi alintată în tot felul: unsă cu titlul de campioană între statele Parteneriatului Estic, împodobită cu laurii poveştii de succes. Laudele erau făcute în avans şi mult prea elogioase pentru crizele prin care o trecea clasa politică. În fapt nu a fost nici campioană şi nici poveste de succes, iar semnarea Acordului de Asociere în 2014 de datorează gestului ieşit din decor al unui grup de liberali reformatori. Epitetele s-au revărsat din abundenţă peste capetele neprotejate ale politicienilor moldoveni nu pentru că le-au meritat, ci pentru a-i încuraja să nu se oprească din drum. Adică să nu trişeze, să nu fure, să nu mintă. Cu alte cuvinte, să nu dezamăgească cetăţenii.
Norocul moldovenilor a fost însă cu totul chior. S-a întâmplat aşa, că având de partea lor cea mai puternică alianţă politică şi militară de pe glob, ajungând să se bucure de prietenia tuturor statelor fostului lagăr comunist/sovietic şi socialist/est-european, având, în sfârşit, printre susţinători, România, implicată cu nepreţuite ajutoare, moldovenii s-au oprit, totuşi, din drumul integrării. Ca şi în alte momente cruciale ale destinului lor, trădarea le-a venit dinspre politicienii parveniţi în democraţie – liderii de partide aventurieri – persoane inculte, infatuate, lacome de îmbuibare şi nemărginit de ipocrite. Plafonaţi în metehne şi lipsiţi de virtuţi, unii au mimat cu rea-credinţă misiunea pro-europeană, alţii au rătăcit cu stupiditate cauza naţională. Modelul de stat european şi democratic, funcţional în România şi în majoritatea statelor Comunităţii Europene a fost abandonat după 2014 în folosul modelului de stat oligarhic, apropiat foarte mult modelului practicat de regimul Voronin şi strict orientat către modelului de stat utilizat de Putin în Rusia.
Aici ne vedem ajunşi să ne punem întrebarea: Ce fel de regim politic guvernează Republica Moldova astăzi?
Cine are ochi să vadă şi minte să pătrundă, nu poate ignora nişte semne clare că regimul politic la putere azi în Republica Moldova şi atribuit Partidului Democrat se află în proces de transformare dinamică. Nu însă în direcţia în care ne-am obişnuit să auzim din amvoane oficiale – cea europeană. Adevărat, în public, exponenţii lui nu ratează niciun prilej să declame lungi şi stufoşi ditirambi vectorului european. Dar procesul de transformare reală este opus vectorului european şi apropie statul pe zi ce trece de modelul putinist, stabilit în Federaţia Rusă. În acest model toate pârghiile de conducere şi de gestionare a treburilor statului se află în mâinile unei singure persoane, sprijinită pe un cerc restrâns de oligarhi super-bogaţi şi pe o masă puţin mai largă de servitori docili bine plătiţi. Această dinamică este pusă pe linie accelerată din 30 noiembrie 2014. Poate chiar mai înainte de această dată, atunci când s-a pus la cale concesionarea ilegală a Aeroportului Internaţional Chişinău, spălarea miliardelor de dolari ruseşti, devalizarea sistemului bancar şi furtul Miliardului din rezerva Băncii Naţionale.
La 30 noiembrie 2014 partea majoritară a electoratului moldav a optat pentru a patra oară în cinci ani partidele care s-au declarat deschise vectorului european. Ştim, alegerile au fost falsificate de-a lungul şi de-a latul, adică formele şi metodele de falsificare au fost diverse şi multiple. La actul de falsificare au participat numeroase instituţii de stat subordonate Partidului Democrat.
Se punea la cale deschiderea drumului către monopolizarea puterii – condiţia numărul unu a statului oligarhic de tip putinist. S-a urmărit restructurarea, cu ajutorul complicilor şi a idioţilor utili, a scenei politice, în conformitate cu propria agendă de capturare a statului. Asta a presupus slăbirea şi anihilarea partidului concurent – PLDM, scoaterea de la guvernare a partidului antisistem incomod – PLR şi înlocuirea lui cu formaţiunea coruptibilă comodă – PL, consolidarea opoziţiei manevrabile – PSRM şi PCRM.
Deşi au fost „câştigate” de partidele care au constituit în 2009, apoi în 2010, Alianţele 1 şi 2 pentru Integrarea Europeană, alegerile din 30 noiembrie 2014 au însemnat moartea acestei entităţi politice, dar şi moartea şansei de democratizare în fapt a Republicii Moldova. Procesele care au urmat au confirmat derapajul istoric: Partidul Democrat nu numai că şi-a anihilat rând pe rând aliaţii, concurenţii, opozanţii şi complicii. El a înlocuit Justiţia, a capturat Parlamentul şi Guvernul, a compromis Curtea Constituţională şi a subjugat administraţia publică locală. Acolo unde nu a putut lua sub control total ori lichida pe deplin institutele democraţiei, în special, a celor situate în afara structurilor statului, cum ar fi presa independentă şi asigurarea prin intermediul ei a libertăţii de exprimare, Partidul Democrat a recurs la erodarea acestui institut prin metode de raider şi tertipuri financiar-juridice, urmărindu-se diminuarea drastică a capacităţii lui de a influenţa societatea. Edificarea propriului imperiu propagandistic este parte al unui scenariu diabolic de manipulare a populaţiei şi de impunere a unui control total asupra mentalului societal.
Nimeni nu poate avea pretenţii atunci când un partid tinde să guverneze de unul singur şi atinge performanţe în ambiţia sănătoasă de a se proslăvi cu un program electoral bun pentru toată societatea. Numai că performanţa trebuie să survină din încrederea electoratului şi din votul lui consolidat. Partidul Democrat nu se poate lăuda cu nimic dintre acestea. În toate şi în tot el este întruchiparea neîncrederii şi a contraperformanţei. Percepţia quasi-generală este că a obţinut monopolul puterii prin fraude, şantaj şi abuz de putere, iar abuzul de putere este catalogat de Constituţie drept cea mai gravă crimă.
Prin urmare, pentru a se vedea cu un mandat de guvernare în ciclu electoral de după 2018, Partidul Democrat nu poate conta pe principiul democratic al alegerilor libere şi corecte. El are nevoie să transforme acest principiu în ceva care să amintească de el pe din afară, dar să fie cu totul altceva în esenţă. Acest altceva sunt alegerile organizate în cadrul unui sistem electoral mixt, sistem pentru care Partidul Democrat a sacrificat tot, inclusiv încrederea Uniunii Europene şi a cancelariilor occidentale, dar poate şi vectorul geostrategic european.
În căutarea unei definiţii precise şi corespunzătoare regimului impus Republicii Moldova de Partidul Democrat după alegerile din 2014 şi care regim ar dori să îl „perfecţioneze” după alegerile din 2018, am dat la rfi.ro de un articol cu referinţă la o analiză a prestigioasei reviste germane „Der Spiegel”. Este despre sistemul instituţional rusesc – modelul pe care Partidul Democrat vrea să îl implementeze în Republica Moldova. Revista ajunge la concluzia că în Rusia nu există o democraţie autentică, ci una imitată, mimată, prefăcută, numai bună să servească scopurilor oligarhiei de la putere.
Democraţia imitată, specifică revista, este o entitate complexă. Ea are loc fără alegeri libere şi corecte, fără un parlament independent şi o justiţie independentă. Dar nici nu vine cu represiunea în masă, specifică dictaturilor. Democraţia imitată se bazează mai mult pe înşelăciune decât pe violenţă. (sursa:rfi.ro)
Asta este: ca să supravieţuiască unor alegeri libere şi corecte, să evite manifestările de nemulţumire ale cetăţenilor, care în anumite circumstanţe ar putea degenera în violenţe vis-a-vis de intenţia de a rămâne la putere contra vrerii lor, Partidul Democrat are nevoie de mobilizarea întregului corp instituţional şi a arsenalului propagandistic pentru a continua să transforme nestingherit fragila noastră democraţie într-un enorm bâlci al înşelăciunii. Reuşitele de până acum îi dau curaj, gândul de a pierde prada din gheare îl oripilează, eventualitatea tragerii la răspunde pentru toate îi trezesc instinctele fiarei împinse în ungher.
Întrebarea vine de la sine: Va dori majoritatea onestă şi conştientă a Republicii Moldova să suporte ani în şir de acum înainte un regim al şarlatanilor care guvernează şi trăiesc din înşelăciune?
Jurnal.md
