Cine asigură monopolul puterii în România

Cine asigură monopolul puterii în România
Sursa: www.digi24.ro Foto: jurnal.md 22.07.2017 10:23
Când nu îi fixează o cameră de luat vederi, majoritatea politicienilor opoziţiei îşi expun cu mare mândrie strategia pe care mizează pentru a se întoarce la putere: ”îi lăsăm pe cei din PSD şi ALDE să îşi rupă gâtul; după ce vor vedea dezastrul, românii se vor convinge singuri că au făcut o greşeală şi nu le vor mai da puterea încă o dată.”

Este problema politicienilor ”de dreapta” dacă vor să se mintă singuri pentru a-şi justifica apatia. Niciun om serios nu le va înghiţi explicaţiile puerile şi nu vor lua drept gândire strategică lipsa de curaj şi neputinţa de a opri marşul populist al social-democraţilor şi al pseudo-liberalilor lui Tăriceanu. Noi, toţi ceilalţi, trebuie să privim cu luciditate gravitatea situaţiei.

Ce face acum puterea, cu riscul de a destabiliza serios economia şi de a pune statul în imposibilitatea de a-şi respecta multe obligaţii, are bătaie lungă. Perpetuează un cerc vicios pe care îl exploatează cu mare măiestrie de multă vreme. Prin măsurile populiste pe care le iau, PSD şi ALDE nu îşi asigură doar recunoştiinţa alegătorilor captivi. Se asigură şi că nimeni altcineva, cu o altă viziune asupra dezvoltării României, nu va veni curând la putere.

Iar dacă acest lucru se va întâmpla, totuşi, misiunea redresării va fi atât de dificilă încât va pierde rapid o bună parte din capitalul de încredere. Dacă va exista o schimbare de putere, succesorii vor plăti un preţ scump pentru corecţiile dureroase pe care vor fi obligaţi să le aplice pentru a reveni pe linia de plutire. Pe ce mă bazez? Pe istoria ultimilor 27 de ani.

Din 1990 încoace, PSD a condus ţara aproape 19 ani. Singur, sau cu aliaţi pe care i-a dominat fără niciun efort. S-a aflat în opoziţie doar între 1997 şi 2000, în 2005 şi în 2006, în 2010 şi în 2011.

Mai ţineţi minte cu cât a câştigat Convenţia Democrată alegerile parlamentare? Cu 37%! Iar PDSR a obţinut doar 28%. Vă amintiţi cu cât a câştigat Emil Constantinescu în faţa lui Ion Iliescu? 54% la 46%.

Dar vă amintiţi cauza principală pentru care CDR şi Constantinescu au început să se prăbuşească în sondaje, la scurt timp după ce câştigaseră la scoruri categorice? Au trebuit să ia toate măsurile nepopulare pe care PDSR şi Iliescu le-au evitat în cei şapte ani cât s-au aflat la putere.

Nu mai este de mult un secret că România se afla în pragul falimentului în momentul schimbării de putere din 1996. Modelul de guvernare depăşit, susţinut de dinozaurii moşteniţi de la Comitetul de Stat al Planificării şi aplicat de politicienii strânşi în jurul lui Ion Iliescu, fără viziune, fără expertiză, laşi, terifiaţi că vor fi huiduţi de cei care îi întâmpinau cu trandafiri pe unde mergeau în vizite de lucru şi susţinut şi-a arătat limitele.

Nimeni nu vroia să mai împrumute o ţară care prăpădea instantaneu banii pe găurile negre ale economiei comuniste şi pe pomenile electorale împărţite de noul partid-stat. A cedat puterea Ion Iliescu puterea de bună voie? Nu, a cedat-o pentru că nu mai avea de ales. De abia atunci a câştigat-o Emil Constantinescu.

Câtă vreme nimeni nu mai era dispus să ne crediteze în absenţa unor măsuri de reformă autentică, Iliescu a avut pe masă două opţiuni. Ori îşi pune partidul să treacă la închideri de fabrici şi uzine, la concedieri şi la privatizări, ori renunţă la putere şi lasă pe altcineva în locul său, care să facă ajustările dureroase de care lui îi era frică. Dar cum ar fi putut să aleagă prima variantă cel care a demonizat fără întrerupere privatizările şi intrările de capital străin, de când i-a luat locul lui Ceauşescu?!

Între două rele, a ales-o pe cea care îi garanta că nu va pierde puterea definitiv. Aşa se explică şi de ce Virgil Măgureanu, primul şef al SRI, declara cu atâta entuziasm în seara rundei finale a prezidenţialelor din noiembrie 1996 că el a votat pentru schimbare. Şi el şi Iliescu votaseră pentru o schimbare de faţadă. Structurile de adâncime ale statului au continuat să le fie loiale, din umbră, până ce s-au reîntors la putere, oficial, în 2000.
Şi-au reluat, triumfal, domnia după ce demonstraseră că ”dreapta” este incapabilă să guverneze şi că fără ei ţara se va face praf. Emil Constantinescu şi CDR au făcut o mie de greşeli, cum era de aşteptat de la oameni fără experienţă administrativă şi în special fără experienţă în strunirea birocraţiei comunistoide moştenită de la predecesori. Dar de plătit au plătit în primul şi în primul rând pentru că s-au apucat să facă tot ceea ce Iliescu şi ai lui refuzaseră, cu riscul de a ruina ţara.

Apogeul efortului propagandistic de compromitere a guvernului CDR a fost atins odată cu începerea închiderii minelor, cu pretenţiile absurde ale minerilor, încurajate de PDSR şi cu marşul lui Miron Cozma spre Bucureşti, susţinut pe teren de fostul partid al Olguţei Vasilescu şi al lui Codrin Ştefănescu, PRM.

Pe vremea aceea nu exista Antena 3, iar Gâdea şi Badea nu fuseseră inventaţi. Dar exista Antena 1, iar Tucă şi Cristoiu s-au achitat cu brio de misiune. CDR şi Constantinescu au devenit rapid nu doar duşmanii minerilor, ci duşmanii întregului popor. PDSR nu a avut nevoie de o baterie de televiziuni de ştiri pentru a-şi îngropa rivalii. Au fost suficiente un buletin de ştiri şi un talk-show. Seară de seară.

Iar când nu au mai fost minerii au fost sârbii. PDSR, cu Adrian Năstase în frunte, ajutat de aceiaşi jurnalişti, au avut grijă să facă un monstruos cap de acuzare şi din decizia puterii de atunci de a le interzice ruseşilor să ne survoleze teritoriul, pentru a-i ajuta pe fraţilor lor, asediaţi de NATO. Deşi PDSR declara, oficial, că susţine aderarea la alianţa nord-atlantică, au criticat isteric susţinerea acordată de guvern şi preşedinte ofensivei occidentale împotriva regimului Miloşevici.

În huiduielile propagandei roşii au plecat de la putere CDR şi Constantinescu. Dar nu mai înainte ca ultimul premier al Convenţiei, Mugur Isărescu, să ia decizii importante. Cele care nu au fost luat de Văcăroiu şi care au pus bazele creşterii economice din perioada 2000 – 2004, cu care se laudă şi azi Adrian Năstase.

După patru ani de opoziţie, PSD şi Ion Iliescu s-au reîntors la putere imaculaţi. 2000 – 2004 au fost ani de prosperitate, alimentată şi de o conjunctură internaţională extrem de favorabilă. Nu le-a luat mult, însă, să ne aducă, din nou, într-un punct mort. Amploarea corupţiei a blocat procesul de aderare a României la Uniunea Europeană. Dar nu numai!

După cum am explicat într-un alt editorial, corupţia a devenit principalul obstacol şi în calea parteneriatului cu Statele Unite ale Americii. Întocmai ca în 1996, Iliescu şi PSD s-au găsit, în 2004, în faţa unui nou test. Atât intrarea în UE cât şi apropierea de America au fost condiţionate de partenerii externi de reducerea nivelului corupţiei la nivel înalt. Şi ceea ce ei s-au dovedit incapabili să realizeze, de teama costurilor politice şi a scandalurilor, au lăsat pentru alţii.

Aşa a ajuns Traian Băsescu preşedinte. Întocmai cum i se întâmplase lui Emil Constantinescu, i-a revenit misiunea de rezolva ceva ce Ion Iliescu şi partidul său nu au fost în stare. În 1996, obiectivul naţional a fost evitarea falimentului. În 2004, a fost intrarea în UE şi parteneriatul (real, nu mimat) cu SUA.

Iar asemănările dintre Constantinescu şi Băsescu nu se opresc aici. Şi Băsescu a fost pedepsit atunci când a devenit o ameninţare pentru PSD. I-a fost luat guvernul. Încercarea fostului preşedinte de a forţa alegeri anticipate şi de a-şi asigura o majoritate confortabilă în Parlament printr-o Alianţă D.A. mult mai solidă, a fost blocată de un vechi partener de afaceri al social-democraţilor. Dinu Patriciu. Cel care primise Petromidia de la Năstase l-a mutat pe Călin Popescu Tăriceanu, cu tot cu guvern, în curtea social-democraţilor.

Ca şi Constantinescu, Băsescu a fost bun cât a rezolvat o problemă majoră: eliminarea steguleţului roşu de pe capitolul Justiţie, din negocierile de aderare la UE. După care s-a încercat eliminarea sa. Aşa s-a ajuns la prima suspendare, în mai 2007.

Spre deosebire de Constantinescu, însă, Băsescu a rezistat. Şi cu toate că PSD a apelat la aceleaşi canale de propagandă pentru a-l discredita, plus unele noi, efectele nu au fost cele dorite. PSD a fost nevoit să accepte că trebuie să împartă o anumită parte a puterii cu un rival puternic şi susţinut temeinic din afară.

Ceea ce nu i-a împiedicat, însă, ca în 2007 şi în 2008, cu ajutorul guvernului Tăriceanu, să-şi facă jocurile în materie de politici economice aşa cum şi-au dorit. Din multe puncte de vedere, guvernul Tăriceanu nu a fost cu nimic mai bun decât guvernul Văcăroiu. Din altele, a fost chiar mai rău. Pentru că a risipit iresponsabil, pe măsuri populiste, sume mult mai mari decât a visat vreodată Văcăroiu să aibă pe mână.

Amintiţi-vă de cele două miliarde de euro încasate de stat pentru BCR (din totalul de 3,7 miliarde plătite de austrieci). Dacă ar fi fost alocate unei investiţii strategice, am fi putut acoperi cu ei două treimi din costul autostrăzii Piteşti – Sbiu, de exemplu. Chiar şi în ritmul de melc cu care se mişcă statul român, astăzi ar fi fost deja gata. Din păcate, Tăriceanu a preferat să îi investească în procentele electorale ale proto-USL-ului care îl susţinea în fruntea guvernului.

În mandatul său, statul a angajat peste 400.000 de funcţionari în plus. În 2007 şi 2008, salariile în sistemul public au crescut cu 63% faţă de 2006. Sporurile la salarii au crescut cu 76%. Cumulat, costurile cu forţa de muncă au crescut cu 139%.

Între septembrie 2007 şi octombrie 2008, au existat patru majorări ale punctului de pensie. În mai puţin de doi ani s-a ajuns aproape la o dublare a pensiilor, prin creşterea punctului de la 396,2 (ianuarie 2007) la 697,5 (octombrie 2008).

Cine a plătit pentru gaura imensă lăsată în urmă de Tăriceanu? Nu el. Deşi, în alegerile din 2008, Tăriceanu a reuşit să aducă PNL cel mai bun scor obţinut vreodată, 18%, a ratat guvernarea pentru că nu a acceptat să cedeze postul de premier PD-L. Traian Băsescu a ales soluţia imorală şi a girat un guvern PD-L – PSD. 

Dar nici PSD nu a plătit. În 2010, când a explodat nota de plată pentru cheltuielile guvernării Tăriceanu şi PSD se afla în opoziţie. Nu plecat de bunăvoie ci scos de la putere, de această dată, de Traian Băsescu, care dorea să aibă controlul asupra Ministerului de Interne în timpul alegerilor prezidenţiale din 2009. Ca urmare, totul s-a decontat la Băsescu şi la PD-L. Şi încă cum! Cu linşaj televizat şi demonstraţii de stradă fără precedent.
Până în 2007, sumele strânse din CAS-ul colectat de la angajaţi şi angajatori acopereau integral suma datorată pensionarilor. După cele patru majorări ale punctului de pensie din 2007 şi 2008, sumele colectate au devenit insuficiente pentru a acoperi pensiile. În 2008, gaura din bugetul asigurărilor sociale a urcat la 1,4 miliarde lei. În 2009, la 6,4 miliarde de lei. În 2010, la 11 miliarde, după ce Curtea Constituţională a respins încercarea guvernului Boc de a reveni la o valoare realistă a punctului de pensie. Astăzi, bugetul de stat virează o diferenţă de 4,5 miliarde de euro pentru toţi pensionarii.

Acestea (dar nu numai) sunt miliardele pe care în mod normal România ar fi trebuit să le investească, an de an, în marile proiecte publice. Acestea sunt miliardele care, cumulate în cei şapte ani, ar fi putut să ne facă mai competitivi, care ar fi atras mai multe investiţii, care ar fi creat şi mai multe locuri de muncă, mai bine plătite, care ar fi ţinut mai mulţi români în ţară, care ar fi mărit veniturile la bugetul de pensii şi care ar fi determinat o creştere sănătoasă inclusiv a pensiilor.

Ce au câştigat PSD şi PNL? Milioane de români îi urăsc şi astăzi pe Băsescu şi pe foştii pedelişti pentru că le-au tăiat creşterile de salarii, sporuri şi ajutoare pe care le primiseră de la PSD şi PNL. Milioane de români încă îl venerează pe Tăriceanu pentru cât de bun premier a fost şi cum le-a dat cu două mâini. Milioane de români încă votează cu PSD pentru că ştiu că indiferent cât de hulpavi vor fi boierii ceva rămăşiţe tot le vor lăsa şi lor.
Ratarea imenselor oportunităţi pe care România le-a avut în anii de explozie economică pe arena mondială nu s-a decontat la liderii PSD şi PNL. Şi nici efectele prăbuşirii economice din 2009, când am avut cea mai mare scădere de pe continent. În ochii marii majorităţi, vinovaţi au fost doar cei cărora nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să ia măsuri de avarie, prin care să evite falimentul.

Nu m-am întors în timp pentru a-i căina pe cei ce au plătit oalele sparte de PSD. După cum ne arată DNA de ani buni, nu au făcut-o degeaba. Au avut grijă să îşi compenseze traumele pricinuite de nedreapta furie populară cu milioane şi milioane de euro. Efortul de a tăia la sânge cheltuielile statului nu i-a împiedicat să găsească bani pentru contractele cu Microsoft şi multe altele, supraevaluate cu duşmănie, din care şi-au luat, pe persoană fizică, partea leului.

În acelaşi timp, merită evidenţiat că reţeta PSD şi a celor pe care îi iau la remorcă nu s-a schimbat de 27 de ani. Ce s-a întâmplat până în 1996 a garantat o coabitare paşnică între PSD şi electoratul său fidel. În acelaşi timp, tot ce a făcut PSD până în 1996 a pregătit terenul pentru un dezastru şi a garantat că oricine va încerca să-l evite va plăti un preţ politic imens. Ceea ce a asigurat PSD o întoarcere rapidă şi fără probleme la putere, după ce adversarii şi-au prins mâinile în problemele pe care le-a lăsat moştenire.

Asta s-a întâmplat şi în 2012, când PSD a preluat lejer puterea de la un PDL îngenuncheat, după doi ani de hărţuială şi acuzaţii că nu este în stare să rezolve criza gigantică generată de dezmăţul populist din perioada 2007 – 2008, suprapusă peste o criză globală fără precedent.

Cei care îşi fac iluzii că PSD, cu sau fără Dragnea la cârmă, se va nărui sub greutatea promisiunilor neonorate şi a dezastrului provocat de politicile populiste, trebuie să accepte concluzia parcursului rememorat mai sus: cu o singură excepţie, momentul decembrie 2009, PSD a fost în opoziţie doar când i-a convenit. Atunci când a avut interesul ca altcineva să plătească preţul măsurilor nesustenabile pe care le-a luat pentru a-şi mulţumi electoratul captiv.

Dacă actualul guvern nu are o criză de conştiinţă şi nu opreşte sarabanda populistă, cine va veni după el va trebui să ia măsuri asemănătoare ca severitate celor pe care Băsescu a trebuit să le în 2010. Va trebui să-şi asume stabilizarea României cu preţul sinucederii politice.

Ca urmare, ideea că poţi sta cu mâinile în sân, aşteptând ca PSD să cadă în groapa pe care a săpat-o, este de-a dreptul ridicolă. Şi trădează fie incompetenţă, fie complicitate. Astfel de politicieni, care fac opoziţie doar de formă, asigură supremaţia PSD. 
 
Articol semnat de Dan Turturică
 

Ştiri similare

ULTIMELE ŞTIRI