Schimbarea sistemului de vot are un singur fundament: încrederea în coaliţia condusă de Partidul Democrat este extrem de scăzută, iar şansele ca partidul controlat de Plahotniuc să menţină controlul parlamentului după alegerile din 2018 sunt nule. Erau nule, de fapt, căci noul sistem favorizează partidele mari şi cu resurse arhi suficiente, în speţă democraţii şi socialiştii, ce au reuşit să creeze o mare familie după victoria cu cântec a lui Igor Dodon în faţa Maiei Sandu.

Revenind, pentru a putea menţine puterea parlamentară, Partidul Democrat a propus iniţial sistemul de vot uninominal, iar după discuţiile cu socialiştii, s-au pus de acord asupra unui sistem mixt, cu un număr de 50 de deputaţi să fie aleşi în circumscripţia naţională, iar 51 în circumscripţii uninominale. Iar uninominalul într-un singur tur de scrutin, aşa cum este cazul şi României, favorizează partidele mari şi care deţin pârghiile puterii. Nu este clar câte circumscripţii vor fi create, formarea acestora fiind de competenţa unei comisii guvernamentale, şi nici numărul de circumscripţii deschise în Transnistria, Gagauzia sau peste hotare. Este însă de aşteptat ca modul de organizare al circumscripţiilor să favorizeze cele două partide.

Ceea ce merită subliniat este că Partidul Socialist, aflat pe primul loc în acest moment în sondaje, neavând niciun competitor vizibil pe esicherul pro rus, este avantajat din start într-un sistem de vot uninominal într-un singur tur, chiar şi ignorând circumscripţiile din bazinele sale tradiţionale, Transnistria şi Găgăuzia, unde rezultatul este lesne de anticipat.  Pârghiile de care Plahotniuc dispune asupra socialiştilor par solide, iar menţinerea acestui clivaj între apartenenţa Moldovei la spaţiul sovietic sau spaţiul  european, nu face decât să avantajeze o guvernare ce nu îşi doreşte decât „linişte” şi mimarea reformelor.

Actualul sistem de vot nu doar că a fost avizat negativ de Comisia de la Veneţia, considerându-l inoportun, dar şi acordarea asistenţei macro financiare de către Uniunea Europeană în valoare de 100 milioane euro a fost condiţionată de respectarea hotărârii comisiei. Aşa zisa coaliţie pro europeană de la Chişinău mai dă astăzi o palmă unei Uniuni Europene care nu îşi foloseşte aproape deloc mecanismele de presiune asupra Moldovei, continuând o politică a „ochilor inchisi” într-o ţara care este mai degrabă pe sferă „statelor capturate” decât pe o traiectorie europeană.

Iar menţinerea unei politici care doar mimează apartenenţa Moldovei la spaţiul european, în contrabalans cu spaţiul sovietic, ce pare acceptată atât de UE, cât şi de România, nu face decât să îngroape şi mai tare un stat aflat în colaps, susţinut de asistentă financiară externă, cu puţine şanse de a ieşi din acest impas fără o reforma dură şi cu oameni şi partide politice noi. Partide şi oameni ce există, dar ce nu dispun nici de resurse, nici de suport extern suficient.

Din trocul democraţilor cu socialiştii vor pierde cele două partide cu adevărat pro europene, Acţiune şi Solidaritate condus de Maia Sandu, respectiv Demnitate şi Adevăr al lui Andrei Năstase.  Lipsite de resursele financiare şi de organizarea teritorială a socialiştilor sau democraţilor, un viitor legislativ controlat de cele două partide devine din ce în ce mai improbabil. Pentru democraţi, un legislativ condus de socialişti este preferabil decât unul coordonat de cele două partide, uşor de înţeles şi după alegerile prezidenţiale în care Igor Dodon a câştigat şi datorită ajutorului lui Plahotniuc.

Merită văzut reacţia Uniunii Europene la actuala criză de la Chişinău. Confruntată deja cu rebeliunea statelor din Visegrad, ameninţând Polonia cu „optiunea nucleara”, adică suspendarea dreptului de vot, leadearshipul european pare depăşit de situaţiile de criza din interiorul şi exteriorul său. Reformele cerute de UE în urma acordării asistenţei macro financiare, dar şi parte a Acordului de Asociere, nu doar că nu se întâmplă, dar instituţiile din Republica Moldova par din ce în ce mai dependente de voinţa politică.

Cât priveşte reacţia României, greu de crezut că va fi una. Deşi considerată gem-ul politicii sale externe, România a avut rareori poziţii critice asupra actualei coaliţii de la Chişinău şi s-a mulţumit cu o serie de programe de asistenţă fără conditionalităţi privind reformele în statul vecin. Buna înţelegere între politicienii de la Bucureşti şi Chişinău e uşor de înţeles prin ceea ce se întâmplă acum în cele două ţări. Cât priveşte suportul acordat celor două partide pro europene, acesta este aproape inexistent. Tentative de colaborare au apărut doar din partea Uniunii Salvaţi România, partid aflat şi el în derivă, şi a fostului guvern tehnocrat, o amintire a altor vremuri la Bucureşti.

Cu UE sub presiunea grupului Visegrad şi a Brexitului, dar şi deriva Parteneriatului Estic, nu ar fi de mirare apariţia unor mişcări  şi mai puternice împotrivă statului de drept în România. Construcţia politică europeană este sub presiune, iar UE îşi da examenele cu Polonia, Ungaria şi Moldova. Până la o eventuală schimbare bruscă şi la Bucureşti, să sperăm că Uniunea îşi va fi făcut temele.

Articol semnat de Alexandru Damian pentru contributors.ro