Nu ştim dacă relaţia dintre Dodon şi Putin, aşa cum ni se înfăţişează ea, admite cuvântul „respect”, ci doar slugărnicie, însă ironia pe care acesta din urmă a făcut-o pe seama lui Igor Dodon în văzul lumii, la scenă deschisă –„Întrebaţi-l pe Dodon, el ştie mai bine!” – ne-a lăsat mască. Remarca lui Putin a fost întâmpinată cu hohote de asistenţa de la forumul economic din Sankt-Petersburg. „Acum stau şi mă gândesc”, vorba unui faimos mucalit de la Chişinău, ce-a vrut să sugereze preşedintele rus? A vrut să spună oare că a încerca să afli dacă Rusia se amestecă în treburile altor ţări (căci aceasta a fost întrebarea moderatoarei) este ca şi cum l-ai întreba ceva pe Dodon, că ar avea adică aceeaşi valoare? Sau Putin a vrut să spună că Dodon este persoana ceea mai potrivită să confirme sau să infirme, luând ca exemplu Moldova, teza despre amestecul rusesc… „altfel cum vă imaginaţi că ar sta pe aceeaşi scenă cu mine?”
Se pare că Igor Dodon a luat remarca preşedintelui rus nu ca pe o insultă, ci drept un compliment, totuşi cetăţenii moldoveni ar trebui să reflecteze la cum arată statul al cărui preşedinte s-a distribuit de bună voie în rolul unui măscărici, spre amuzamentul ţarului de la Moscova? Şi asta în timp ce, profitând de ocazie, Dodon a blamat Occidentul, care „se străduieşte să ne impună tot ce ne este absolut străin”?
Aceste glume şi alte întâmplări hazlii cu Dodon se vor contabiliza şi vor alcătui probabil sumarul unei antologii a penibilului, însă mai grav este faptul că un astfel de personaj, cu nelimitate disponibilităţi de a servi interesele altui stat, deţine o funcţie atât de importantă şi vizibilă. Şi că are nişte voturi în spate. Din nou, se întreabă toată lumea, care au fost mizele secrete, cu bătaie lungă, ale celor care l-au ajutat să ajungă în această funcţie? Pentru că a fost evidentă opţiunea pro-Dodon a puterii de la Chişinău împotriva candidatului proeuropean şi antioligarhic Maia Sandu. Este reacţia disperată şi foarte riscantă a celor care se tem de lege, pentru care pierderea accesului la butoane înseamnă dispariţia lor de pe scena politică şi poate chiar condamnarea în justiţie. Altă explicaţie nu există.
Să ne amintim cum a reacţionat Dodon la ştirea despre expulzarea diplomaţilor ruşi – o noutate pentru Republica Moldova. Şi Estonia a expulzat spioni ruşi, dar Estonia e ţară NATO. Noi ce suntem?... Probabil că instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii statului au adunat suficiente mărturii, probe, dovezi care să justifice expulzarea, pentru că nimeni nu vrea tensiuni inutile cu Rusia, avem destule. Ei bine, înainte de a cunoaşte aceste probe şi dovezi, Dodon a sărit să-i apere pe diplomaţii ruşi şi să mustre instituţiile statului, guvernarea „care ne-a umilit partenerul strategic, a îndeplinit comanda americanilor şi a europenilor”. Şi, dându-şi frâu liber mâniei, preşedintele ales cu cântec a folosit acelaşi lexic vulgar, vehiculat în lumea interlopă, rostit pe jumătate în rusă, pe jumătate în română, mai exact în „moldoveneşte”, aidoma lui Voronin, dascălul său de rit comunist. Dodon a ameninţat că se va răfui cu guvernarea. Mai precis, poporul o va face, „iar noi vom susţine”… Comportamentul său servil faţă de Rusia este probabil unic în lume, având în vedere poziţia pe care o are Dodon în organigrama statului.
La şedinţa de ieri a Consiliului Superior de Securitate, prima de acest fel convocată de Dodon, şedinţă de la care au lipsit, semnificativ, premierul şi preşedintele Parlamentului, fostul socialist a avut un ton mai temperat, dar a ţinut să-şi reia criticile: SIS-ul a prezentat argumente neconvingătoare împotriva diplomaţilor ruşi declaraţi spioni, iar el, Igor Dodon, după ce răul în relaţia cu partenerul strategic a fost comis, va trebui să dreagă lucrurile… Te întrebi şi cred că mulţi se întreabă, ce secrete de stat i se pot încredinţa lui Dodon, cât de periculoase pentru Republica Moldova pot fi nişte „informaţii clasificate” ajunse pe mâinile lui? Activitatea lui Igor Nicolaevici la preşedinţie a devenit o problemă tot mai deranjantă, încât nu doar liderii Opoziţiei proeuropene, ci chiar şi voci din arcul guvernamental au declarat că fostul socialist a încălcat de mult „liniile roşii” şi riscă o procedură de demitere în baza unor acuzaţii de înaltă trădare.
Dar şi guvernarea care luptă cu propria creatură – Dodon – are o mare problemă: lipsa de credibilitate. E ca o umbră neagră care o însoţeşte peste tot, de care nu poate scăpa chiar şi în crucea amiezii, cum se spune, întunecându-i până şi cele mai bune intenţii. Partidul Democrat a încercat să trimită semnale moldovenilor cu dispoziţii proeuropene şi să ofere asigurări de loialitate partenerilor occidentali, numai că nu izbuteşte să-şi ţină promisiunile. Cum să lupţi cu propaganda antinaţională şi antioccidentală a Rusiei, dacă tu însuţi difuzezi non-stop aceste televiziuni toxice şi obţii profituri grase din publicitate? Cât de reală este opoziţia ta faţă de Putin şi în consonanţă cu aliaţii europeni şi cu Statele Unite, care au programe speciale de combatere a influenţei ruseşti, dacă susţii financiar separatismul transnistrean, dacă menţii dependenţa energetică a Moldovei de Rusia printr-un nou contract încheiat pe ascuns cu centrala de la Cuciurgan, administrată de ruşi?...
Şi cum să fii crezut că împărtăşeşti valorile europene, că respecţi standardele democratice, dacă îi dai în obraz Comisiei de la Veneţia, avertizând-o să se limiteze la observaţii tehnice şi juridice, „dar să nu intervină în ceea ce noi considerăm opţiunea suverană a ţării” – l-am citat pe spicherul Candu. În aceste condiţii, sigur că mulţi vor spune că expulzarea unor spioni ruşi şi războiul guvernării cu Dodon e doar praf în ochi şi demagogie.
De altfel, discursul despre „suveranitatea naţională şi neamestecul în treburile interne” a fost mereu calul de bătaie al liderilor autoritari în faţa Occidentului care le reproşa încălcarea drepturilor omului în ţările lor. Într-o democraţie matură binomul individul - naţiunea, cetăţeanul - statul exprimă raporturi complementare (chiar dacă nelipsite de tensiuni), în regimurile opresive aceşti termeni se află într-un conflict ireconciliabil.
Marea problemă a Republicii Moldova nu este numai prorusul Dodon – un preşedinte ales cu cântec, care se arată tot mai „kakofonic-dodecafonic”, cum glumea zilele trecute un specialist în sunete –, ci şi inconsecvenţele guvernării pretins proeuropene, care nu vrea să schimbe nimic, dar ţine să fie luată drept un agent al progresului. Ca să nu fim înşelaţi, ar fi bine să judecăm faptele nu vorbele, să vedem întregul tablou, să nu ne hrănim cu „decupaje de realitate” şi cu apeluri pentru cauze care sunt de fapt rodul unor tranzacţii oneroase între exponenţii aceloraşi moravuri politice.
Jurnal.md
