Helmut Kohl, expresia geniului politic german // Armand Goşu

Helmut Kohl, expresia geniului politic german // Armand Goşu
Sursa: revista22.ro Foto: spiegel.de 20.06.2017 20:08
Fostul cancelar Helmut Kohl, artizanul reunificării Germaniei, a murit pe 16 iunie 2017. Avea 87 de ani.

Pentru că de aproape două decenii e de­par­te de lumina reflectoarelor, puţini îşi mai amintesc de fostul cancelar Helmut Kohl, care sper că va rămâne în istorie nu prin scandalurile de co­rup­ţie, care i-au curmat brutal cariera, ci prin aceea că în 1990 a refăcut unitatea Ger­maniei, după 45 de ani de Război Rece. Helmut Kohl a schimbat nu doar gra­ni­ţe­le Germaniei, atunci când a putut, ci şi faţa ei. Faţa Germaniei şi a Europei unite. A fost arhitectul Tra­tatului de la Maastricht, ca­re a pus bazele UE şi monedei unice eu­ropene. El a fost unul dintre cei mai im­portanţi lideri europeni care au şlefuit bi­juteria numită Uniunea Europeană. Ea arată astăzi în acest fel şi pentru că aşa a fost gândită de Kohl.

Dedicaţia lui Kohl pentru pro­iectul unificării europene nu vine din calcule economice. A fost slab la matematică şi la eco­nomie în şcoală. Ca să-l în­ţelegem pe el şi generaţia lui trebuie să ni-l imaginăm plouat în tranşee, ser­bân­du-şi împlinirea vârstei de 15 ani, la 3 apri­lie 1945, alături de alţi copii recrutaţi în Tineretul Hitlerist, sub bom­bar­da­men­tele Armatei Roşii. Apoi, cum alături de alţi trei copii, două săptămâni mai târziu, în ultimele zile ale războiului mondial, a fugit din tabără fără bani, documente sau mân­care. Cum aceşti copii au traversat pe jos Germania, 500 de km, vreme de două luni, pentru a ajunge în oraşul natal, Lud­wigshafen, situat în zona franceză de ocu­paţie. Această generaţie care a aflat în mo­dul cel mai brutal, pe pielea ei, ce este răz­boiul a pus bazele Europei unite, tocmai pentru ca războiul să nu mai fie vreodată posibil. Europa unită era garanţia că eu­ro­penii nu-şi vor mai declara niciodată răz­boi unii altora.

Născut într-o familie modestă de catolici practicanţi, Helmut Kohl a fost nevoit să lucreze de copil pentru a se întreţine, pe şantiere de construcţii, ca şofer de ca­mi­on. Din cauza războiului a terminat şcoala abia la 20 de ani. A fost primul din familia sa care a mers la universitate. A făcut drep­tul la Frankfurt, dar l-a abandonat du­pă un an, transferându-se la Uni­ver­si­tatea din Heidelberg, mai aproape de ca­să, unde a studiat istoria şi ştiinţele po­li­ti­ce. În 1958 şi-a susţinut doctoratul în is­to­rie recentă şi s-a dedicat carierei politice.

La 16 ani, imediat după înfiinţare, a intrat în Uniunea Creştin-Democrată, dominată atunci de figurile Republicii de la Weimar. Avea profil de politician, fără să in­ten­ţio­neze să facă o carieră din asta. Înalt (1,93 m), cu o extraordinară abilitate de a câş­ti­ga încrederea colegilor, de a-şi face prie­teni, cu un talent special pentru a or­ga­ni­za petreceri, elevul Kohl era ales şef de cla­să şi apoi împins în politică mai de­gra­bă întâmplător. După terminarea studiilor universitare a devenit preşedinte al or­ga­ni­zaţiei UCD Ludwigshafen, a fost ales de­putat (cel mai tânăr!) în landul Renania-Palatinat, iar din 1969 şi până în 1976 a condus guvernul landului, remarcându-se prin reforme curajoase şi o iniţiativă de înfrăţire cu Burgundia, care a dus la de­ten­sionarea relaţiilor franco-vest-germane, anunţând parcă viitorul motor franco-ger­man al integrării statelor membre UE. Pierde la scor alegerile pentru şefia UCD, în octombrie 1971, dar şi-a luat revanşa doi ani mai târ­ziu. Kohl a condus pentru aproape un sfert de veac, până în 1998, UCD.

În ciu­da accentului său pro­vin­cial, lipsei de talent ora­to­ric, stingherit de statura sa prea mare şi greoaie, fiind ţinta glumelor pe seama gabaritului său şi apetitului extraordinar, Kohl a reuşit să transforme UCD într-un partid de masă şi să devină cel mai important lider con­ser­va­tor al Germaniei Federale, principalul competitor al social-democraţilor, care pierd fotoliul de cancelar, după 13 ani, în toamna lui 1982. Nimeni nu se aştepta ca acest politician puţin spectaculos, aparent modest şi plicticos, ridiculizat de unii comentatori să conducă Germania timp de 16 ani, devenind cel mai longeviv can­ce­lar după Bismark. Şi cel mai tânăr - avea doar 52 de ani când a păşit în biroul de cancelar. Stilul lui Kohl nu s-a bazat pe talent oratoric, tehnologii politice so­fis­ticate, carismă, ci pe o capacitate deo­se­bi­tă de a utiliza resursele puterii pentru a-şi construi o reţea complicată, dar foarte eficientă, de aliaţi politici şi protejaţi.

Prag­matic, ştiind să fie convingător şi im­pu­nând autoritate, Kohl a făurit în jurul său o reţea impresionată. Mii şi zeci de mii de contacte personale, veritabile re­ţe­le de dependenţă, toate puse la lucru pen­tru un obiectiv politic. Primele două man­date au schimbat faţa Germaniei. Gu­ver­nul a înăsprit controlul asupra cheltuirii banilor publici, a limitat intervenţia sta­tului în economie, a promovat ex­por­tu­rile. Pentru prima dată, Germania a ocu­pat în 1986 primul loc în lume la volumul exporturilor şi a menţinut pentru trei ani consecutivi această poziţie. Kohl a redus cheltuielile pentru ajutoarele sociale şi a înăsprit legislaţia faţă de greve.

Prăbuşirea regimului comunist din Republica Democrată Ger­ma­nă, înfiinţată în fosta zonă de ocupaţie sovietică, a găsit Bon­nul nepregătit. Acum s-a văzut geniul politic al lui Kohl, care inventează proiectul unificării germane nu ca proiect naţional german, ci ca proiect al integrării europene. El a înţeles că la sfârşitul anilor 1980 se deschide o „fereastră de opor­tu­nitate“, nu se ştie cât de mare, pe care a ştiut s-o utilizeze la maximum. Nimeni nu s-a aşteptat ca unificarea Germaniei să se producă astfel. Când în RDG au început protestele, iar Ungaria a deschis graniţele, Bonnul nu avea niciun plan desenat. Abia la 28 noiembrie 1989, Kohl a prezentat un plan în 10 puncte de reunificare. Numai că dramatismul schimbărilor declanşate de prăbuşirea Zidului de la Berlin (9 no­iem­brie) n-a mai urmat niciun plan, uni­ficarea s-a produs la 3 octombrie 1990, mai înainte decât prevedea planul, cu în­căl­­carea prevederilor acestuia.

Practic, Kohl n-a dat nicio şansă Germaniei de Est, pe care Germania de Vest a înghiţit-o prin alăturarea a noi cinci landuri la statul federal. Este o adevărată bijuterie diplo­matică.­ În februarie 1990, Kohl mergea la Moscova şi obţinea de la Gorbaciov ga­ran­ţia că URSS acceptă reunificarea Ger­ma­niei. La rândul său, Gorbaciov spera că Germania va oferi un fel de Plan Marshall pentru URSS, liderul de la Kremlin visând la creditele germane care să scoată ţara din criza economică, financiară şi ali­men­tară în care se zbătea. O lună mai târziu, în martie 1990, aliaţii lui Kohl, creştin-de­mocraţii est-germani, i-au zdrobit în ale­geri pe foştii comunişti, cerând acce­le­ra­rea reunificării.

Kohl l-a convins pe Geor­ge Bush că reunificarea Germaniei nu va destabiliza Europa, că o Germanie unită nu va ameninţa pacea, cum a fost pe tim­pul lui Adolf Hitler. N-a reuşit să-i con­vingă pe toţi, dar Kohl a mers înainte cu proiectul ca un buldozer. Marea Britanie, Polonia, Cehia, Israel au fost nu doar re­ti­cente, ci unele categoric împotrivă, dar n-au mai putut să împiedice procesul. Au rămas în urmă ceva resentimente şi câ­teva replici dure la adresa Germaniei, care tot ia bătaie de la Anglia din partea pre­mie­rului Thatcher, pe care Kohl nu i le-a ier­tat până la moarte. Tratatul de reu­ni­ficare a fost semnat la 31 august, cele două parlamente l-au aprobat la 20 septembrie, iar la 3 octombrie 1990, Germania de Est a încetat să mai existe. Berlinul de Vest se alipea la cel de Est şi redevenea ca­pi­tală a unui stat german unificat.

În politica externă, Kohl rămâne dedicat proiectului unificării europene şi găseşte în preşedintele Mitterrand un partener en­tu­ziast. Consolidează relaţia transatlantică, având o relaţie solidă cu Bush şi Bill Clin­ton. Însă cele mai multe întâlniri le-a avut cu preşedintele Rusiei, Boris Elţîn, peste 20, de care l-a legat o caldă prietenie.

Ultimii ani au fost dominaţi de di­ficultăţile generate de in­te­grarea Germaniei de Est în fe­deraţie şi de câteva răsunătoare scandaluri de corupţie. După ce a pierdut alegerile parlamentare din 1998, este detronat din fruntea UCD şi ales preşedinte de onoare. În decembrie 1999 a izbucnit un uriaş scandal privind finanţarea UCD din conturi bancare se­cre­te. Kohl şi-a asumat întreaga respon­sa­bi­li­tate şi a refuzat să divulge cine erau fi­nan­ţatorii secreţi. Din respect pentru omul care a refăcut unitatea Germaniei, Par­chetul a închis ancheta în vara 2001, iar fostul cancelar a scăpat doar cu o amen­dă, e drept, usturătoare.

Pe radarul său n-a existat România. Câ­te­va ba­nale întâlniri cu Ceauşescu, începând cu octombrie 1984, culminând cu vizitele lui Iliescu şi Constantinescu în Germania, din iunie 1996 şi respectiv decembrie 1997. N-a considerat România un par­te­ner, nu pen­tru că la Bucureşti nu găsea creştin-de­mo­craţi, era un pragmatic, nu conta ideo­lo­gia, ci pentru că Germania pe care o con­du­cea juca în altă ligă. De altfel, au rămas consemnate în analele di­plo­ma­ţiei eu­ro­pe­ne de la începutul anilor ’90 câ­teva re­plici dure date Poloniei şi Ce­hiei.


Armand Goşu

Ştiri similare

ULTIMELE ŞTIRI