Ecourile vizitei preşedintelui Iohannis în SUA nu se vor stinge curând. Ea va ră­mâ­ne, foarte probabil, cel mai important eve­niment de politică externă al acestui man­dat prezidenţial. Şi asta pen­­tru că acţiunile de po­li­tică externă ale ad­mi­nis­tra­ţiei de la Bucureşti sunt pu­ţine şi nu denotă vreo stra­tegie anume. Poate că exis­tă - şi acţiuni, şi vi­ziune -, dar acestea sunt bi­ne as­cun­se în spatele uşilor închise. Or, nu se poate comenta ce­ea ce nu se ve­de.
 
O vizită altfel
 
Sunt câteva importante deosebiri faţă de vizitele anterioare. O vizită oficială se pre­găteşte din vreme, se fixează agenda în ca­drul unor întâlniri de lucru care o preced. Merge secretarul de stat, responsabil de relaţia cu SUA, apoi ministrul de Externe, pentru chestiuni militare şi de securitate se mobilizează oficiali înalţi de la Mi­nis­terul Apărării şi Statul Major General. Acestea sunt protocoale vechi după care funcţionează orice birocraţie, nu doar cea din România. La o vizită se lucrează luni de zile, dacă nu şi mai mult, se negociază atent agenda, se redactează documentele care vor fi semnate. După ce se stabilesc toate detaliile, se fixează data vizitei. Cât pri­veşte ultimul aspect, subiectul vizitei a fost ridicat de Meleşcanu într-o întâlnire cu Tillerson, la 23 martie, în marja Coa­li­ţiei globale anti-ISIS, desfăşurată la Wa­shington. Secretarul american de stat, spu­ne comunicatul MAE, a manifestat des­chi­dere pentru continuarea dialogului bila­te­ral, inclusiv la nivel de şef de stat. În tra­ducere liberă, americanii au agreat de prin­cipiu ideea unei întrevederi Trump-Io­hannis. Cum Washingtonul întârzia răs­pun­sul, Meleşcanu l-a sunat pe Tillerson la 9 mai, punând accent pe faptul că în va­ră se împlinesc 20 de ani de la fondarea Parteneriatului strategic româno-ame­ri­can. La 19-20 mai, secretarul de stat Ciam­ba a avut o vizită de lucru la Washington. Americanii asigură că vizita va avea loc, însă nu dau nicio dată. La Bucureşti, ner­vo­zitate maximă, primirea distincţiei Light Unto the Nations din partea Co­mi­te­tului Evreiesc American era de multe luni stabilită pentru 5 iunie. Cotroceniul pro­pune insistent 5, 6, maximum 7 iunie, pen­tru primirea la Trump. De la Casa Al­bă, în continuare, niciun semn.
 
Abia la câteva zile după deja celebrul tur­neu al preşedintelui Trump, care a cul­mi­nat cu inaugurarea noului sediu al NATO la Bruxelles, la 25 mai, Washingtonul a co­municat Bucureştiului data vizitei, anume 9 iunie, evident altceva decât solicitase Palatul Cotroceni.
 
O paranteză, acum. Orice nou înalt dem­nitar - preşedinte, prim-ministru, mi­nis­tru de Externe - primeşte automat o vizită de curtoazie, e un fel de cec în alb, nu i se poa­te refuza o primă vizită de prezentare, cu atât mai puţin între prieteni şi aliaţi. Neobişnuit a fost că miniştrii români de Externe, din 2011 încoace, n-au mai avut până astăzi uşi deschise la Departamentul de Stat, de ei ocupându-se, cu un aer de dirigintă se­veră, Victoria Nuland. Nici preşedintele Obama, după 13 septembrie 2011, nu s-a mai întâlnit cu înalţii dem­nitari de la Bucureşti, fie Ponta sau nou alesul pre­şe­dinte Iohannis. Cel mai pro­babil, criza politică din va­ra anului 2012 a fost un mo­ment de inflexiune im­por­tantă în relaţia dintre Washington şi Bu­cu­reşti. Din păcate, procurorii întârzie cer­cetarea tuturor împrejurărilor în care s-au produs acele evenimente ce au avut un impact atât de însemnat şi în relaţiile ex­terne ale României.
 
Factorul Comey
 
De la început şi până astăzi, la câteva zile după consumarea ei, vizita lui Iohannis la Washington a fost un exerciţiu de PR win-win. Pentru Cotroceni important era faptul că Iohannnis era al 25-lea lider mon­dial cu care se întâlnea Trump, că pre­şe­dintele României luase faţa premierului maghiar Viktor Orbán şi chiar a pre­şe­din­telui Poloniei (după vizita lui Iohannis, Ca­sa Albă a confirmat că Trump va face o vi­zită oficială în Polonia, înainte de întâl­ni­rea G 20, din Germania, care se aşteaptă să fie tensionată, deci Varşovia a marcat un punct în plus). Criza internă care a fra­gilizat poziţia lui Trump era de bun augur pentru Iohannis, care putea să ceară fără să se teamă că va fi refuzat. Pentru Casa Al­bă, împingerea vizitei pe 9 iunie se poa­te explica foarte bine prin audierea cu o zi înainte a fostului şef al FBI, James Comey, de către Comisia de investigaţie din Ca­me­ra Reprezentanţilor, privind implicarea Ru­siei în campania electorală americană, astfel încât vizita lui Iohannis să-i ofere prilejul unei reacţii de la înălţimea pu­pi­trului unui preşedinte în exercitarea man­datului său de şef al politicii externe americane. O reacţie de pe gazonul Casei Al­be sună mult mai solid decât una pe Twitter. Aşa se explică de ce chiar Ad­mi­nis­traţia Trump avea interesul să trans­forme vizita lui Iohannis într-un succes. În fond, Iohannis e preşedintele unei ţări aflate sub directa ameninţare a Rusiei, cea mai apropiată de focarele de conflict din Donbas şi de Crimeea. Pentru a contracara eficient în plan simbolic acuzaţia de cola­bo­rare cu Rusia în campania electorală, la o zi după declaraţiile lui Comey în faţa Co­misiei de anchetă, Trump i-a confirmat lui Iohannis, în faţa presei, că SUA vor in­ter­veni în apărarea României. Şi în afară de ancheta privind implicarea Rusiei în alegerile americane, Trump avea nevoie de Iohannis la Casa Albă şi pentru a es­tom­pa în Europa de Est impresia de Ialta-Mal­ta pe care o va face prima întâlnire pe ca­re o va avea cu Putin, la Hamburg, cu oca­zia G-20.
 
Viziunea românească asupra parteneriatului cu SUA
 
Cred că nici americanii înşişi nu s-au aş­teptat să vândă atât de uşor Cotroceniului data de 9 iunie. Să-i umple programul pre­şedintelui Iohannis s-a dovedit un exer­ciţiu destul de simplu. Astfel, după pri^­mi­rea, luni, 5 iunie, a distincţiei Comitetului Evreiesc American, preşedintele a depus marţi, 6 iunie, o coroană de flori la ci­mi­tirul militar Arlington şi s-a întâlnit cu şe­ful CIA, Mike Pompeo. Joi, 8 iunie, s-a în­tâlnit cu mai mulţi membri ai Congresului, pe unii i-a şi decorat. Iar vineri, 9 iunie, în cea de a şasea zi de la sosirea pe pă­mânt american şi cea de a cincea a vizitei oficiale, a fost primit la Casa Albă.
 
Două au fost ocaziile în care preşedintele Iohannis a definit esenţa parteneriatului cu SUA, liniile de politică externă şi de se­curitate ale României: la conferinţa sus­ţi­nută la The Heritage Foundation şi în con­ferinţa de presă comună a celor doi pre­şe­dinţi. Iohannis afirmă că parteneriatul es­te pilonul central care, în ultimele două de­cenii, a modelat profilul strategic al Ro­mâ­niei ca aliat NATO şi membru al UE. Pre­şedintele reduce (din păcate!) par­te­ne­riatul la domeniile securitate şi apărare, semn că încercările întreprinse după 2011 de a-l extinde şi la alte domenii au eşuat. Io­hannis subliniază unitatea de viziune în­tre SUA şi România pe toate dosarele in­ternaţionale majore, această afirmaţie fiind contrazisă totuşi de realitate (între Ro­mânia şi SUA sunt diferenţe şi au fost chiar divergenţe pe multe dosare, de la Siria, Kosovo, la neratificarea tratatului de frontieră cu Republica Moldova etc.). Sunt inventariate participările româneşti în Af­ganistan, Irak, sistemul de la Deveselu, achi­ziţionarea de F-16, exerciţiile din Ma­rea Neagră, programele de exerciţii mili­ta­re comune. Subliniază complexitatea re­giu­nii Mării Negre, invazia în Georgia, ane­xa­rea Crimeei, agresiunea din Donbas, in­sis­tând asupra ameninţării ruseşti. Spre deo­sebire de alte ocazii când încerca vizibil să se detaşeze de predecesorul său Traian Bă­sescu, pe politică externă, de securitate şi apărare, Iohannis pare decis să continue pe aceleaşi coordonate şi parteneriate stra­tegice, cu SUA, Polonia şi Turcia, ale căror documente fondatoare au fost semnate de C. Diaconescu şi T. Baconschi. De câte ori a avut ocazia, Iohannis a repetat, spre sa­tisfacţia lui Trump, faptul că România şi-a respectat angajamentul de a aloca 2% din PIB pentru Apărare.
 
La conferinţa comună de presă, Trump a interpretat o partitură total diferită decât cea cu care obişnuise publicul. A fost ex­trem de curtenitor faţă de oaspetele său, lau­dativ la adresa partenerilor români şi foar­te optimist în legătură cu viitorul re­laţiei bilaterale. Iohannis a punctat nu doar la impresie artistică. A spus câteva lu­cruri generale şi generoase despre par­te­ne­riatul dintre SUA şi UE, despre care tre­buie să se ştie că nu reflectă nici pe de­par­te realitatea momentului. Şi a revenit la te­ma ameninţării ruseşti în faţa căreia Ro­mânia nu poate rezista singură.
 
Obiective îndeplinite
 
O nuanţă importantă aici. Faptul că a fost conceput de cele două staff-uri în primul rând ca un exerciţiu de imagine nu scade valoarea evenimentului. Dacă ceva o pune sub semnul întrebării, asta este actuala cri­ză politică americană, care ar putea duce la impeachment, şi mai ales lipsa de con­sec­venţă şi coerenţă a preşedintelui Trump în primele luni de mandat.
 
În ciuda acestui context internaţional com­plicat care obligă la prudenţă în evaluarea evenimentului, Bucureştiul şi-a atins obi­ec­tivul, obţinând din partea noii ad­mi­nis­traţii reconfirmarea parteneriatului stra­te­gic cu SUA şi susţinerea americană pentru continuarea luptei împotriva corupţiei. Urmările în relaţia bilaterală vor fi dificil de contabilizat, de vreme ce în delegaţia ro­mânească n-a fost niciun reprezentant al guvernului. Deci şansele unui - se spu­ne într-un limbaj birocratic - follow up la această vizită sunt ca şi inexistente. La rân­dul său, Casa Albă şi-a îndeplinit câte­va obiective de comunicare. Alături de preşedintele unei ţări de pe flancul estic al NATO, aflată în proximitatea geografică a Cri­meei ocupată de Rusia, Trump a recon­firmat Articolul 5 al Cartei NATO, din a doua încercare, e drept, după ce a eşuat s-o facă la deschiderea noului sediu al Alianţei. Un alt obiectiv important: a ofe­rit precizări privind poziţia SUA faţă de conflictul iscat în jurul Qatarului. Şi, cel mai important detaliu: din cauza crizei po­litice interne care se tot adânceşte, Trump i-a dat replica lui Comey, dintr-un decor prezidenţial, afişând îngrijorare în faţa ame^­ninţării ruseşti din Europa de Est.
 
Articol semnat de Armand Goşu