Iată şi imaginea de care aveam nevoie: sfera politicului este (şi ea) o scenă. Una cu actori şi roluri, cu drame şi confruntări, aplaudate sau fluierate… Cu funcţii prescrise de regulile jocului şi de context, nu cu expunerea opiniilor proprii. Vă puteţi închipui, de exemplu, un spectacol de teatru, în care Iago – poate după o noapte de frământări sau de lecturi – iese pe scenă, îşi cere scuze de la spectatori şi de la Othelo, rostind un discurs despre onestitate şi fidelitate, înfierând perfidia, fariseismul şi discriminarea rasială? Ar fi absurd! Altfel de unde intriga, tensiunea dramatică şi spectacolul?

Aşa e şi în politică. Oponentul trebuie demascat şi distrus. Fie civilizat, cu argumente, fie cu persiflări şi ironii, fie cu metode mai puţin ortodoxe (d.e., cu preoţi ipocriţi şi sirieni inventaţi – apropo, ştie cineva dintre „martorii lui Dodon” că apostolii Petru şi Andrei sunt originari din Siria?). Poţi să-ţi exprimi respectul faţă de adversar (şi e frumos s-o faci), dar în discuţiile principale, pe scena politicului, îţi aperi poziţia şi îi deconstruieşti discursul acestuia. Îţi joci rolul. Da, e un rol asumat conştient, dar şi artistul autentic îşi asumă rolul scenic pe deplin, pe tot timpul jocului.

Continuarea articolului pe Jurnal de Chişinău