Mai ales în ţările de pe flancul estic al NATO, de la Baltica la Marea Neagră, care se simt ameninţate de Rusia, alegerea lui Trump este privită cu îngrijorare. Nu doar stilistica surprinzătoare a liderului de la Casa Albă derutează opinia publică din aceste ţări, cât declaraţiile prietenoase despre Rusia şi preşedintele ei, Vladimir Putin. Ţările Baltice, aflate în prima linie, dar şi Polonia sau România privesc Statele Unite drept garant al securităţii. Acum, însă, cu un preşedinte care critică serviciile secrete ale ţării sale şi-l laudă pe liderul de la Kremlin, care vede în NATO o organizaţie depăşită şi ineficientă sau consideră SUA la fel de imorale precum Rusia, cum a făcut-o într-un interviu recent la Fox News, oamenii politici şi militarii din Europa Centrală se întreabă dacă se mai pot baza pe Statele Unite, iar apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică şi chiar Parteneriatul Strategic le mai garantează securitatea. Preşedintele Trump generează nu doar confuzie, ci subminează ordinea wilsoniană, care a asigurat pacea, securitatea şi prosperitatea mai bine de o jumătate de secol.

 Dintre ţările flancului estic, România este cea mai aproape geografic de Peninsula Crimeea, anexată de Putin, şi estul Ucrainei, destabilizat de Rusia. Nu întâmplător, pentru majoritatea experţilor, cea mai mare ameninţare la adresa securităţii este apariţia Rusiei la nordul Deltei Dunării, în regiunea Odessa, ca vecin la graniţa de est a NATO şi UE. Cum singură România nu poate face faţă acestei ameninţări, în condiţiile semnalelor privind o posibilă dezangajare a SUA în regiune, elita politică de la Bucureşti are în faţă puţine opţiuni. Cea mai importantă: identificarea unui nou aliat, care să garanteze securitatea, integritatea şi independenţa României, în condiţiile reorientării priorităţilor de politică externă şi apărare americane. Iar pentru a câştiga timp şi reduce riscurile, Bucureştiul va încerca să încălzească relaţiile cu Budapesta şi Moscova. Nimic nou, în istorie s-au mai înregistrat astfel de momente. Nici măcar “axa Budapesta - Moscova” nu e nouă.

Însă, nu este deloc evident că România are alternativă la NATO şi Parteneriatul Strategic cu SUA. Ce poate face atunci, altceva decât să mizeze pe norocul ei proverbial?!

Chiar dacă ar consuma resurse intelectuale şi umane, diplomaţia românească tot n-ar reuşi mare lucru în relaţia cu Rusia în 2017. În primul rând, din cauza unui pasiv negativ al ultimelor două decenii şi jumătate. La care se adaugă o dificilă moştenire istorică: disputa teritorială, o mare parte din Republica Moldova, dar şi părţi din Ucraina, la care au trecut teritoriul Basarabiei şi al nordului Bucovinei după anexarea din 1940; tezaurul României depus la Moscova în 1916-1917 şi nerecuperat integral; satisfacţie morală prin condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop (1939). Disputa teritorială n-a fost asumată oficial de Bucureşti, iar Ucraina şi Republica Moldova au fost recunoscute de România în graniţele de la 1991, momentul destrămării URSS, confirmându-se astfel frontierele trasate de Stalin. Doar câteva organizaţii, mici, dar foarte vocale, mai contestă astăzi frontierele estice ale României, propunând o agendă revizionistă. Al doilea dosar: tezaurul României a fost menţionat într-o scrisoare comună încheiată de miniştrii de Externe, odată cu semnarea tratatului politic de bază la 4 iulie 2003. Problema a fost expediată istoricilor şi arhiviştilor, pentru care s-a format o comisie unde se discută probleme controversate din istoria relaţiilor bilaterale. Comisia s-a întrunit de trei ori, ultima dată la Sinaia, în martie 2016. Pactul dintre Hitler şi Stalin a fost menţionat tot în scrisoarea miniştrilor de Externe, în oglindă cu campania antisovietică a mareşalului Ion Antonescu. În mod straniu, textul scrisorii nu stabileşte o relaţie cauzală între cele două evenimente.

Să ratezi trei ţinte din trei este o performanţă greu de explicat. Şi alte ţări foste socialiste au avut dosare sensibile moştenite din istoria comună, însă le-au gestionat într-o altă manieră.

Mereu în contratimp

În ultimii 27 de ani, mai toţi paşii Bucureştiului au fost în contratimp cu evoluţia generală. Astfel, în aprilie 1991, România semna tratatul de prietenie şi bună vecinătate cu o Uniune Sovietică care s-a prăbuşit peste doar câteva luni. Atunci, în 1992-1993, când Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia negociau şi semnau tratate politice de bază, relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova traversau o gravă criză pe fondul războiului din Transnistria. Când Bush jr. se uita cu admiraţie în sufletul lui Putin, Băsescu dădea cu băţul în Marea Neagră, „lac rusesc“. Iar când ţările Europei Centrale începeau „reset“-ul în relaţia cu Rusia, urmând modelul lui Obama, Bucureştiul şi Moscova erau în febra expulzărilor de diplomaţi şi înregistrau un maxim istoric de tensiune în relaţia bilaterală. Tocmai în perioada de deschidere politică a Kremlinului, în mandatul preşedintelui Medvedev, s-au produs cele mai multe expulzări, de o agresivitate fără precedent (mai 2009, august 2010).

Relaţia bilaterală s-a dezgheţat abia după venirea la putere a unui nou guvern, condus de Victor Ponta în 2012. Tot atunci se întorcea la Kremlin şi Putin, pentru un al treilea mandat. Îndată au crescut nivelul şi intensitatea contactelor bilaterale. În mod paradoxal, în vreme ce relaţiile Rusiei cu SUA şi statele UE se răceau, iar ambasadorii occidentali erau agresaţi fizic pe străzile Moscovei, guvernul de la Bucureşti lucra la relansarea relaţiei bilaterale. Ca de obicei, România era în contratimp. În pregătirea vizitei lui Ponta la Moscova, programată pentru vara 2014, ministrul de Externe Titus Corlăţeanu face, în iulie 2013, o vizită neobişnuit de lungă, de două zile şi jumătate în capitale Rusiei, calificată de gazde drept „istorică“. Ministrul Serghei Lavrov anunţa începutul unei noi etape în relaţiile bilaterale. În ultimul moment, însă, ocuparea şi anexarea Crimeei, sancţiunile internaţionale au obligat puterea de la Bucureşti să se replieze şi să urmeze politica aliaţilor din UE şi NATO. După bâlbâielile din primele luni, diplomaţia românească a primit în plic liniile roşii de la Bruxelles: nerecunoaşterea anexării Crimeei de către Rusia şi menţinerea sancţiunilor impuse Rusiei, până la evacuarea Crimeei şi retragerea din Donbass.

Deveselu nu încurcă

În ultimii doi ani, după izbucnirea crizei, România a fost prea puţin prezentă în discursurile publice ale preşedintelui Putin sau ministrului de Externe Lavrov. De fapt, România nu este considerată la Moscova un actor autonom pe scena internaţională, cu care Rusia să negocieze. Referirile la ea au privit mai ales sistemul antirachetă american, preluat sub umbrelă NATO la Summitul Alianţei de la Varşovia (iulie 2016). Potrivit Kremlinului, din cauza sistemului antirachetă de la Deveselu, care perturbă echilibrul strategic, România a devenit o ţintă legitimă pentru Rusia. În condiţiile reamenajării raporturilor ruso-americane, chiar dacă SUA ar renunţa la ultimul pilon, din Polonia, este puţin probabil, dar nu imposibil ca Washingtonul să abandoneze structura deja funcţională de la Deveselu, măcar şi pentru faptul că, juridic, aceasta este în gestiunea NATO. Deveselu este o resursă de negociere a SUA în raporturile cu Rusia, care sporeşte valoarea strategică a României, doar prin faptul că pe teritoriul ei se află instalat scutul. În mod paradoxal, câtă vreme România nu este un actor autonom care să-şi promoveze o agendă proprie, ci doar îşi adaptează agenda externă în funcţie de raportul de forţe general şi regional, Deveselu este o garanţie că reamenajarea ruso-americană nu va lăsa România în afara acestui proces, iar Bucureştiul are o pârghie, singura deocamdată, de influenţă la Washington, prin Pentagon.

Pentru viitorul relaţiei Bucureşti-Moscova decisivă va fi atitudinea noii administraţii de la Washington faţă de Rusia şi măsura în care preşedintele Trump va confirma disponibilitatea de a încheia noi aranjamente globale de securitate cu liderul de la Kremlin. Însă nimeni la Bucureşti nu pare să ia în calcul scenariul retragerii americane din România, cu atât mai mult cu cât instalaţiile scutului antirachetă de la Deveselu sunt considerate o investiţie pe termen lung. La fel şi facilităţile militare de la baza aeriană Mihail Kogălniceanu, din apropiere de Constanţa.

 Agende politicianiste

Mai dificile sunt obstacolele interne în calea unei relansări a relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova. Orice discuţie publică pe tema raporturilor cu Rusia a generat mari emoţii şi a polarizat electoratul. Se poate identifica un curent rusofob mai vechi, de secol XIX, componentă a conştiinţei naţionale româneşti, care a căpătat aspecte rasiste în naţional-comunism, în ciuda faptului că trupele sovietice au fost retrase din România în 1958, limba rusă scoasă din şcoli, iar Kremlinul n-a avut nici o vină pentru criza economică şi socială dramatică în care Ceauşescu a aruncat România în anii 1980. După decembrie 1989, opoziţia a acuzat Frontul Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, predecesorul Partidului Social Democrat de astăzi, că este legat prin fire nevăzute de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice al lui Mihail Gorbaciov. Până astăzi, n-a existat campanie electorală în care PSD să nu fie acuzat de legături nepotrivite cu Rusia. De vreme ce n-au fost produse probe indubitabile ale acestei legături, atacurile par a fi fost preţul plătit pentru faptul că social-democraţii au încurajat dialogul cu Rusia, în vreme ce partidele de dreapta au cerut „satisfacţie morală“, „gesturi reparatorii“ din partea Moscovei pentru acţiuni sovietice care au prejudiciat interesele României în trecut.

Din cauza sensibilităţii opiniei publice, contactele la nivel de lucru sunt menţinute într-o zonă de penumbră, tocmai pentru ca scandalurile de presă, care-s uşor de pornit pe orice subiect priveşte Rusia, să nu împiedice realizarea unor proiecte. Din păcate, această situaţie privează establishmentul din România de dezbateri seriose asupra oportunităţii semnării unor documente sau colaborării pe unele dosare. Există o lungă tradiţie a secretomaniei în relaţia cu Moscova, de la tratatul semnat în aprilie 1991 de Iliescu şi Gorbaciov, până la discreţia desăvârşită cu care a fost inaugurat Centru Rus de Ştiinţă şi Cultură, la 15 mai 2015, într-un sediu somptuos, la circa 100 de metri de sediul Guvernului României.

 Altfel despre relaţia economică

Argumentul principal al celor care militează pentru dezvolvarea relaţiilor româno-ruse este deficitul mare din balanţa comercială. Lucrurile, însă, nu sunt deloc dramatice, România are o situaţie mult mai bună decât statele din jur, în primul rând datorită faptului că nu depinde de importul resurselor energetice din Rusia. Despre investiţiile ruseşti în România se vorbeşte puţin sau deloc. Oficial, sunt circa 100 de societăţi mixte, cu important capital rusesc. În diversele etape ale privatizărilor din România, industriaşii ruşi au făcut achiziţii consistente în siderurgie, metalurgie neferoasă, industria chimică, rafinării, utilaj petrolier. Mari companii ruseşti sunt prezente în România, de la Lukoil, Gazprom, Russkij Aliuminij, TMK etc. Oficial, investiţiile ruseşti se cifrează la peste 2 miliarde $ US. Lukoil şi Gazprom Nefti au împreună circa 450 de staţii de alimentare cu carburanţi şi mai multe contracte de concesiune şi exploatare a hidrocarburilor în perimetre terestre şi pe platoul continental al Mării Negre.

Cel mai mare volum l-au înregistrat schimburile comerciale în 2008, când au depăşit 5,9 miliarde $ US, din care exporturile ruseşti, peste 90% hidrocarburi, se cifrau la 5 miliarde $. Criza economică, sancţiunile apoi au scăzut volumul schimburilor bilaterale, astfel că, în 2015, ele se cifrează la un total de 3,3 miliarde $ US, din care exporturile ruseşti ating 2,2 miliarde $. Noua structură a volumului schimburilor economice reflectă şi reducerea consumului de gaz rusesc, de la 6 miliarde m3 pe an, cât era înaintea crizei economice, la 0,2 miliarde m3, cât a ajuns în 2015.

Pentru comparaţie, Polonia şi Bulgaria, dependente de importurile de resurse energetice din Rusia, înregistrează un volum al schimburilor mai mare. Astfel, în 2012, schimburile comerciale ale Bulgariei şi Rusiei înregistrau 7,35 miliarde $ US, din care 6,63 miliarde reprezentau exporturile ruseşti (peste 92% din această sumă erau hidrocarburile). În acelaşi an, volumul schimburilor dintre România şi Rusia era de 4,42 miliarde $ US, din care 3,07 miliarde $ exporturi ruseşti şi 1,35 miliarde $ exporturi româneşti, faţă de doar 720 milioane dolari cât reprezentau exporturile Bulgariei în relaţia cu Rusia, în acelaşi an. La rândul ei, Polonia înregistra în 2013 un volum total de 28 miliarde $ US, din care aproape 20 de miliarde $ exporturi ruseşti, în covârşitoare măsură, peste 90%, resurse energetice. De altfel, Rusia ocupă locul doi în comerţul Poloniei, după Germania. În ciuda a ceea ce se susţine public de politicieni sau instituţii, relaţiile economice şi comerciale româno-ruse sunt consistente, iar balanţa comercială este mai echilibrată. Cel mai important aspect este însă dat de faptul că România este cea mai puţin dependentă de hidrocarburile ruseşti, dintre toate ţările Europei Centrale şi de Est. Astfel încât este greu de susţinut că interesele economice sau comerciale ale Bucureştiului pot fi motorul relansării relaţiei cu Rusia.

Trump la Casa Albă. Ce-i de făcut?

Venirea lui Trump la Casa Albă şi abandonarea liniei dure în relaţia cu Moscova a redeschis discuţia despre Rusia, văzută ca o ameninţare la adresa securităţii României, de care Bucureştiul se credea la adăpost graţie Parteneriatului Strategic cu SUA. În astfel de cazuri, cel puţin două mişcări ar putea face Bucureştiul: consolidează relaţia cu Berlinul, cel mai important actor antirevizionist din Europam şi încălzeşte relaţia cu Budapesta şi mai ales cu Moscova. Din public nu se vede nimic pe niciunul dintre aceste şantiere.

Relaţia politică cu Rusia a fost redusă în ultimul an la identificarea mormintelor militarilor români din cel de-al Doilea Război Mondial, potrivit Acordului privind statutul juridic al cimitirelor militare de la 8 noiembrie 2005. Dialogul politic a fost limitat la nivel de director general MAE, ultima întâlnire datând din mai 2015. Iar ultima sesiune a Comisiei Interguvernamentale româno-ruse s-a desfăşurat în aprilie 2013, la Bucureşti.

Guvernul PSD-ALDE nu-şi propune nici el mai mult. În Programul de guvernare, aprobat de către Parlament, se menţionează că este fundamentală stabilitatea în zona estică, pentru ca România „să nu devină stat cu frontieră directă cu Rusia“. În ceea ce priveşte relaţia bilaterală, programul vorbeşte despre o relaţie „pragmatică şi predictibilă“, a cărei intensitate depinde de atitudinea Rusiei în soluţionarea conflictului din Ucraina şi în „redresarea balanţei strategice în Vecinătatea estică“, „respectarea angajamentelor internaţionale“ de către Rusia fiind „o condiţie absolut necesară pentru intensificarea dialogului“ dintre Bucureşti şi Moscova. În privinţa dezvoltării relaţiilor economice, o obsesie a tuturor guvernelor României de după decembrie 1989, aceasta se va face „cu respectarea strictă şi activă a regimului de sancţiuni decise de UE, care trebuie să continue până la soluţionarea crizei din Ucraina“. În ce priveşte Peninsula Crimeea, Bucureştiul asigură Kievul că România nu va recunoaşte anexarea ilegală a acesteia de către Rusia.

O întrebare importantă. Cum se explică tonul rece din Programul de guvernare? PSD ne-a obişnuit cu o atitudine mai relaxată, mai degrabă de deschidere în relaţia cu Rusia. De unde această schimbare de ton? Pe lângă contextul de criză generat de anexarea Crimeei şi războiul din Donbass, la vârful conducerii PSD nu mai sunt reprezentanţii vechii echipe formată de Adrian Năstase, pentru care relaţia cu Moscova era o prioritate.

Noul ministru de Externe, T. Meleşcanu, la audierea din Comisia parlamentară de profil, s-a referit la remilitarizarea Crimeei ca la un game changer care a modificat dramatic echilibrul strategic în Marea Neagră. Relaţia cu Rusia nu este printre priorităţile mandatului său. Mai mult, istoricul personal al d-lui Meleşcanu nu-l ajută în relaţia cu Moscova. Prin dosarele de la Ministerul Rus de Externe e consemnat faptul că el l-a anunţat pe pista de la Otopeni pe Evgheni Primakov, omologul său, în aprilie 1996, că s-a deplasat degeaba la Bucureşti, anulându-se în ultimul moment parafarea tratatului politic de bază. La audierile din Parlament, ministrul Meleşcanu a insistat pe revigorarea diplomaţiei bilaterale, deci e probabil ca Ministerul de Externe al României să propună reluarea consultărilor politice, ultima întâlnire datând din mai 2015, la Moscova. Cel mai probabil, Rusia va accepta reluarea dialogului politic la nivel de directori generali, urmând să crească nivelul în anii următori. Tot în 2017 s-ar putea desfăşura sesiunea a XII a Comisiei Interguvernamentale ruso-române pentru cooperare economică, însă o decizie se va lua abia spre vară la Bucureşti, în funcţie de dosarul sancţiunilor internaţionale împotriva Rusiei.

 Înapoi la paradigma lui Kissinger

România a mai trecut prin momente când a trebuit să-şi schimbe abordarea relaţiei cu Rusia. Înaintea Primului Război Mondial şi în perioada neutralităţii, prin intermediul diplomaţiei franceze, Bucureştiul a relansat relaţia cu Imperiul Rus, pentru că o cereau în primul rând interesele principalului său aliat, Franţa. De asemenea, în 1939-1941, prin intermediul diplomaţiei germane, Bucureştiul şi Moscova au dat ceva consistenţă relaţiei bilaterale, pentru că Hitler era interesat în asta. Şi în primul caz, ca şi în cel de-al doilea, „mediatorul“, fie Franţa, fie Germania, a jucat un rol esenţial, generând schimbarea paradigmei de politică externă şi controlând relaţia româno-rusă, respectiv româno-sovietică, pe care a subordonat-o intereselor proprii, ale Parisului sau Berlinului.

Ca şi în 1914 sau 1940, România va putea să relanseze relaţia bilaterală cu Rusia beneficiind de serviciile unui partener interesat. Principalul aliat al României în acest moment sunt Statele Unite. Care, însă, abia dacă au început un proces de reevaluare a relaţiei cu Rusia. Ce se va deconta şi pe relaţia Bucureşti-Moscova. Până se va lămuri Casa Albă ce vrea de la Kremlin, Bucureştiul ar trebui să pregătească terenul pentru diverse scenarii.

 Vorbeam mai sus despre faptul că, pentru România, Germania ar putea fi singura alternativă plauzibilă la SUA, care probabil că a fost luată în calcul. Însă nu sunt semne că Berlinul ar fi interesat să compună în politica regională alături de Bucureşti, spre care se uită cu neîncredere, iar atuurile clasice ale României - petrolul şi cerealele - au dispărut. La rândul ei, Franţa, ea însăşi diminuată politic şi militar, priveşte spre România cu un dezinteres fără precedent în istoria modernă şi contemporană. În aceste condiţii, Statele Unite, în ciuda disponibilităţii afişate de a încheia noi aranjamente de securitate cu Rusia, rămân ancora de securitate a României. Asta ar putea face ca viitorul Parteneriatului cu SUA să depindă de îmbunătăţirea relaţiei cu Rusia, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria diplomatică în 1914 şi 1940, numai că atunci patronii Românei erau Franţa, respectiv Germania. Astăzi, SUA îndeplinesc acest rol.

Armand Goşu