Nu l-a interesat problema „realismului” („socialist”, da), care definea raportul dintre artă şi realitate ca semn al „calitătii” operei. El a făcut artă, atât. Realitatea i-a fost doar paleta de unde îşi lua culorile. În rest, totul e artefact. Până şi acolo unde lumea vedea o reproducere a faptelor „reale” (cine nu s-a întrebat la vremea lui: oare în ce şcoală o fi predat profesorul Busuioc, care relatează atât de convingător istoria din Singur în faţa dragostei, în fapt o ficţiune cap-coadă?). Dar tocmai el, ficţionarul, a lăsat cele mai autentice tablouri ale epocilor „zugravite” în fabulaţiile sale. Nimic mai ficţional decat Hronicul Găinarilor, dar nicio carte (fie „documentară”, fie artistică) nu a reflectat mai exact istoria noastră, veche sau recentă, cu „eroii” şi moravurile ei.

„Epoca Bodiul”, incoloră şi stupidă, nu a putut să fie redată altfel decât printr-o comedie, absurdă în substanţa ei şi postmodernă (avant la lettre) în formă: Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul. Piesa e (şi) o parodie la evenimentele politice şi sociale din URSS, în plin război cu lumea civilizată (dar se impun aici şi multe paralele cu sistemul politic actual, semn că năravurile nu s-au schimbat). E parodiată spionomania din timpul „războiului rece”: „agenturile străine nu se mai astâmpără, suntem obligaţi să fim vigilenţi” şi supravegherea totală, a la Orwell: „Nu m-aş mira deloc să aflu că pereţii aceştia-s plini de microfoane!”. Un obiect al satirei e turnătorul: „Ascultă, tinere, ştii să bei?” „Ca toată lumea, Măria Ta”. „Dar să torni?” „Dacă nu ştiam, nu ajungeam aici” (= în acest rang înalt).

Farsa alegerilor e ridiculizată subtil, aluziv, dar tăios: „Poate punem totuşi chestiunea la vot?” „La ce bun formalismul acesta? Unanimitatea e absolut evidentă!” „Evidentă” e şi „grija” conducerii pentru fericirea „maselor”: „Lupţi şi te zbaţi, îţi rişti scăfârlia pentru fericirea lor, a maselor, iar ele, masele, nu-s în stare să înţeleagă…”. Unele replici sunt etern actuale: „În zilele noastre, a domni înseamnă a jecmăni şi niciun fel de demagogie nu mă poate convinge de contrariu”. Fenomenul alegerii pe criteriul loialităţii, nu al competenţelor (atat de actual, azi!), e ridiculizat aici: „Voiam să te pun la cultură… Dar ai să comanzi forţele armate.” Radu Ştefan, refuză să revină la tronul ţării: „mă reţin afacerile” (fostul domnitor îşi deschise o cârciumă la o intersecţie de drumuri). Replica viitorului domnitor e atât de actuală (!): „Scaunul Țării Moldovei nu-i o afacere serioasă?”

Guvernarea comuniştilor lui Voronin în Moldova „independentă” sunt surprinse (mai bine decât în tratatele istorice şi politologice) în O suma de cuvinte… Citabilă integral, cartea pune în evidenţă o revelație a scriitorului: un sistem anacronic nu poate fi tratat decât ironic şi persiflant, or, luându-l în serios, te poţi contamina. Iată un remarcabil portret al unui erou al epocii respective: „Umblat ca la moară prin străinătăţi, / Cu Lenin ortac la sarmale, / Pretinde că are vreo trei facultăţi, / Dar nu şi pe cele… mentale”

Dar iată şi o „legendă” din O sumă de cuvinte, ca exemplu de atitudine faţă de tâmpeniile servite grav şi solemn :

Zic că în războiul de o sută de ani dintre angliceni şi franţuji, comandantul armatelor galice n-au vrut să se bată la Azincourt, zicând:

– În primul rând, nu-mi place numele românesc al localităţii, apoi nu se luptă oamenii în Postul Mare. Nu-i nice o grabă, că va mai ţine războiul încă nouăzeci şi doi de ani.

Dar aristocraţii de la curte l-au luat peste picior, şi l-au numit fricos. Atunci comandantul s-a repezit asupra anglo-sacşilor, care, cu Henric al V-lea în frunte, au câştigat bătălia şi i-au măcelărit pe franţuji.

Şi au greşit straşnic aristocraţii francezi, pentru că savanţii de la Academia de istorie integrată din Chişinău au descoperit că, dacă franţujii n-ar fi priimit lupta la Azincourt, războiul de o sută de ani s-ar fi scurtat cu cel puţin trei săptămâni.

Vorba ceea: „Dă, Doamne, franţujilor mintea savanţilor moldoveni cea de pe urmă”.

Îi simt lipsa. Şi nu mă gândesc atât la el – clemenţă, maestre! – cât la cititor. Atâta tâmpenie în sferele înalte ale „societăţii moldoveneşti”! Atâta spectacol pur, în lipsa substanţei (cât fac numai ultimele show-uri ale lui Dodon sau ale „partidului de guvernare”)! Atâta câmp de inspiraţie pentru un Aureliu Busuioc!

Mircea V. Ciobanu