Republica Moldova 2019: Stop-cadru // Editorial de Mircea V. Ciobanu

Sloganul sună parcă invers: „Şi cu Estul, şi cu Vestul”, doar că abonamentul de transport preşedintele socialist ni l-a cumpărat doar în direcţie estică. Alimentând aceeaşi atitudine sceptică a europenilor faţă de noi, după ce acest imperialist dolofan, „unificator al Asiei şi Europei”, a debarcat guvernul proeuropean al Maiei Sandu. Unul dintre americanii bine informaţi, George P. Kent, asistentul adjunct pentru afaceri europene și eurasiatice al secretarului de stat al SUA, a numit această aventură verbală nu altcumva decât „punte spre nicăieri”. O expresie amintind uimitor şi de „calea a patra”, cea de acum un an.

Lumea nu se mai lasă impresionată de declaraţii. În fapte suntem un avan-post al politicii ruse în Europa. Problema noastră este nu cum să mergem la Vladivostok, ci cum să ajungem la Lisabona! În Siberia ne duc oamenii împărăţiei fără să ne întrebe. O situaţie nostim-dramatică o evoca unul dintre disidenţii români din Basarabia, care, completând o anchetă, la rubrica „Deplasări peste hotare”, a scris: „Călătorie la Vladivostok”, având în vedere deportarea la care a fost condamnat de puterea sovietică pentru calitatea de român. De european. Astfel încât cu Vladivostokul – şi cu alte oraşe exotice – e limpede (am „călătorit” şi eu acolo, cu eşalonul militar, pentru trei ani de cătănie). Să vedem însă cum (şi dacă) ajungem (şi) la Lisabona.

Sintagma o inventase Charles de Gaule, preşedintele francez care, în 1960, la un deceniu şi jumătate de la măcelul mondial, chema ţările să constituie un spaţiu de securitate comun „de la Lisabona la Ural”, suprapunând pe hotarele geografice ale Europei un concept politic. Ei, bine, răspunsul celor „de la Ural” nu s-a lăsat aşteptat: la un an de la declaraţia preşedintelui francez, sovieticii au construit Zidul Berlinului, delimitând sigur zona „cortinei de fier”. Adio, Lisabona!

Putin a rostit formula „de la Lisabona la Vladivostok” de câteva ori: mai întâi într-un articol din 2010, apoi la o conferinţă de presă din 2014, apoi prin 2015... Iniţial, el relua visele „occidentaliste” ale lui Manilov, eroul lui Gogol: avantajele economiei şi civilizaţiei Occidentului să ajungă şi în Rusia. Doar că, punctual exprimate, ele anulau intenţia, mergând pe mâna „patriotismului” slavofilului Sobakevici: să nu afecteze politica, economia şi „tradiţiile” Rusiei, să nu atenteze la spaţiul controlat de Moscova, la „lumea rusă”, să nu atingă „interesele naţionale” ale Rusiei, inclusiv, în ţările fostei URSS (sic!). În fine, ele repetau punctual visele vreunui Dughin: extensiunea „lumii ruse” până la Atlantic.

În toţi aceşti ani, cu visul la o Europa lăţită până la Oceanul Pacific, Putin invada Georgia (din Moldova, soldaţii ruşi nici nu au plecat vreodată), ocupa Crimeea şi Donbassul, introducea – în pofida propriilor reguli din interiorul CSI – embargouri asupra unor mărfuri georgiene, moldoveneşti, ucrainene, deoarece aceste ţări au îndrăznit să se integreze într-o Europă... până la Lisabona (până la Vladivostok eram deja demult integraţi). „Dragostea de Lisabona” i-a făcut pe ruşi să sucească mâinile Armeniei, să genereze conflictele din Ucraina, forţându-l pe Ianukovici să refuze intrarea în Europa Unită.

Ultimul accent din acest an în „construirea spaţiului european comun” l-a pus acelaşi Putin, care i-a adunat la sfârşit de decembrie pe preşedinţii ţărilor din CSI pentru a le ţine o lecţie de istorie. Ca răspuns la demersurile europene de a trata egal nazismul şi comunismul, două forţe care au declanşat cel de al Doilea Război Mondial, Putin a reluat vechile teze sovietice despre o conspiraţie a occidentalilor cu Hitler înainte de război şi despre inocenţa lui Stalin şi a URSS. Preşedintele rus pretinde că oferă „noi documente”, deşi absolut „noi” erau doar rapoartele secrete ale „diplomaţilor” (recte: ale spionilor) ruşi, notând discuţii particulare, interpretate subiectiv). Şi „uită” să examineze Pactul Molotov-Ribbentrop, document autentic, conform căruia Europa era împărţită între doi căpcăuni.

Această „lecţie de istorie de la Putin” (de care preşedintele unei ţări-victimă a pactului sovieto-hitlerist, cum e RM, dacă s-ar fi respectat, ar fi trebuit să se detaşeze principial şi neîntârziat) nu doar încearcă (în contextul apropiatei aniversări a „victoriei”, în care se va exalta rolul soldatului rus „eliberator”) să revizuiască istoria măcelului mondial de la mijlocul secolului trecut, ci şi să justifice „interesul naţional” al Rusiei în toată Europa, să perpetueze ocuparea Transnistriei, a Crimeii şi a Donbassului, a teritoriilor georgiene rupte cu sila, să pregătească o nouă lărgire a spaţiului „lumii ruse”, extinzându-l până... la Lisabona.

Dodon şi Ciocoi repetă ideea după Dughin şi Putin (nu după De Gaulle). Acceptând un imperiu rus până la Atlantic. În toate punctele care ţin de independenţa şi securitatea naţională, conducerea de azi a RM exprimă plenar şi punctual poziţia Federaţiei Ruse. Niciodată, de la destrămarea URSS, nu am avut această senzaţie de gubernie rusă cum o simţim la acest final de an 2019. „Armata rusă se va retrage din Transnistria doar atunci când va fi reglementată politic problema transnistreană” – este punctul de vedere al Moscovei şi, deopotrivă, poziţia lui Dodon et Co. „Reglementată politic”, bineînţeles, în formula pe care ar accepta-o Moscova. „Armata rusă se va retrage doar atunci când va fi recunoscută neutralitatea politică şi militară a Republicii Moldova”, repetă, unul după altul, demnitarii Kremlinului şi oamenii Moscovei de la Chişinău. Doar că, bună/ rea (deocamdată, pur şi simplu, inutilă), „neutralitatea” RM nu a fost contestată decât de Rusia, care calcă în picioare aceste principii ale neutralităţii. Prezenţa armatei străine şi ameninţările permanente în legătură cu această prezenţă, nu ne permit să fim nu doar „neutri”, ci nici independenţi. În context, sunt ridicole visele lui Dodon de „a uni Estul cu Vestul”, când nici Tiraspolul cu Chişinăul, Bălţiul cu Orheiul sau măcar Comratul cu Cimişlia nu le poate uni.

Deocamdată însă ne întindem în această poziţie monumentală crăcănată, tinzând spre performanţa absolută, pe care gimnaştii o numesc „sfoară” (rus.: „шпагат”). O sfoară pe care vecinii din est s-o poată împleti cum vor dori. Mi-i silă să speculez stupizenia monumentală a deputatei socialiste de la Soroca, dar acest „Fericiun crăcit” exprimă deopotrivă prima atestare a „limbii de stat” din comunitatea numită „Republica Moldova de la Lisabona la Vladivostok”, dar şi poziţia noastră monumental crăcit-crăcănată. Sărbători fericite!

Mircea V. Ciobanu