Revoluţia română şi românii de pretutindeni // Editorial de Mircea V. Ciobanu

Revoluţiile sunt tragice şi sublime, oricare ar fi motivele sau proporţiile, oricum ar fi evoluat ele. Tainele, bine încuiate de cineva, nedumeririle, diminuările sau exagerările ţin de interpretare, de înţelegere, eventual de încercarea cuiva de a ascunde adevărul sau de dorinţa altcuiva de a profita: de vreme ce revoluţiile degajă energii, de ce nu şi-ar dori cineva să le folosească pentru alimentarea propriilor ambiţii? Istoria revoluţiilor o scrie posteritatea, consecutiv, nici ea nu poate să fie altfel decât subiectivă. Dar aceste fascicule de istorie mai divulgă şi altceva, dincolo de intenţiile celui care povesteşte: ele reflectă impactul şi consecinţele, confirmând – dacă mai era nevoie – importanţa evenimentului.

Acum trei decenii televiziunea era cam ceea ce este azi Internetul şi reţelele de socializare. E absolut curios acest fenomen al solidarizării oamenilor care privesc concomitent acelaşi fenomen. Urmăriţi, d.e., cum se comportă un om nimerit întâmplător pe un stadion. Mai întâi se va nedumeri de interesul unor oameni maturi pentru un joc de copii, apoi va fi fascinat deopotrivă de măiestria jucătorilor şi de implicarea publicului, ca s-o sfârşească ovaţionând un atac frumos ori boţindu-şi pălăria în cazul unui rateu incredibil. Sau, cam de acelaşi gen, dar mai accentuat romantic, vă puteţi imagina un dialog la telefon a doi îndrăgostiţi aflaţi la mii de kilometri depărtare, unul dintre ei propunând să privească spre una şi aceeaşi stea de pe cerul nocturn… şi acest uimitor fenomen al privirii simultane spre un obiect celest de pe meridiane diferite să-i unească, aproape fantastic, într-o simţire. Cam aşa urmăreau, cu sufletul la gură, românii din Ţară şi cei din afara frontierelor evenimentele de la finele lui decembrie 1989.

Dar mai întâi, fiindcă spuneam de fotbal şi de stele: în afară de muzica românească, pe care basarabenii au ascultat-o neîntrerupt, dar şi în afară de cărţile româneşti jinduite şi vânate pe tot necuprinsul imperiu sovietic, basarabenii îşi manifestau comuniunea de neam şi în calitate de suporteri ai sportivilor români. Steaua, pe care îndrăgostiţii înstrăinaţi o urmăreau de pe diferite meridiane, se numea cândva [chiar] „Steaua”. Steaua Bucureşti.

Spre deosebire de fericiţii locuitori de pe malul Prutului, noi, muritorii din adâncul „continentului moldovenesc”, prindeam mai greu programele Televiziunii Române. Pe 7 mai 1986, un grup de pictori şi jurnalişti de la Chişinău aflaseră că fosta soţie a unui prieten comun (Vicu Tomencu, regretatul, neuitatul), domiciliată într-un apartament de pe strada Grenoble, din Botanica de Sus, are antenă care „prinde România.” Am mers încolo, însoţiţi de Vicu (intelectual pursânge, ursuz, ironic, cinic şi sarcastic, acesta chiar nu înţelegea interesul nostru pentru o „pasiune a vulgului”), ca să privim „meciul de la Sevilia”. Am oftat, am strigat, dar mai mult ne-am frământat mâinile. Am muţit şi ne-am reţinut răsuflarea la orice lovitură de departajare, am sărit în sus la golurile lui Lăcătuş şi Balint, dar am urlat necontrolat la cea de a patra minge (!) scoasă de Ducadam, care a pecetluit victoria Stelei. Şi – deja peste ani, intelectuali aşezaţi, cu boala microbismului tratată şi impasibili la orice tip de declaraţii sentimentaliste – am aplaudat urarea lui Donald Tusk, cel care (cu vădita – dar inteligent controlata – doză de populism) cerea românilor din 2019 „să apere democraţia precum Helmut Ducadam apăra poarta”.

Cineva ar spune că e blasfemie, dar tot un fel de microbişti eram şi în decembrie 1989, când urmăream (în premieră mondială!) „revoluţia în direct”. Sentimentele erau bulversate de tragismul suprapus pe incertitudine şi de informaţia care se difuza, neverificată şi neredactată, protagoniştii evenimentelor neştiind uneori ce să ne spună, deşi veniseră la televiziune să (ne) spună ceva. Nu puteam să nu fim solidari cu revoluţia, de vreme ce noi înşine, în Basarabia, produceam partea noastră de revoluţie. Una democratică, dar şi de eliberare naţională.

Revoluţia română o percepeam, aici, la Chişinău, în contextul perfect limpede ca proces (fie şi cu finalitate incertă) al revoluţiei care se producea în capetele noastre. Or, chiar atunci deveneam, peste noapte, „anticomunişti”, „democraţi”, „social-democraţi”, „liberali” sau „conservatori” (uneori: şi-şi). Pluralismul – pe atunci absolut anarhic, readus în minţile noastre din vremea studenţiei (şi necesar ca valoare în sine), dar şi un amestec ciudat de mondialism şi patriotism, se conturau în formule politice absolut clare pentru noi, armonizând fără dificultate extremele. Adevărat, în tot ce făceam şi gândeam era prea multă improvizaţie şi prea puţină metodă. Tocmai de aceea, ziceam, mai târziu vine un timp când revoluţionarii trebuie să plece ca să ofere loc profesioniştilor, politicienilor „cu metodă”.

Urmările au adus mai multe schimbări în tot peisajul nostru social, politic şi geopolitic. România azi este membru NATO şi membru al UE, centrul civilizaţiei umane, modelul râvnit de atâta lume (invazia imigranţilor din alte zone ale lumii e cea mai bună dovadă) cuprinde azi şi spaţiul românesc. Mai greu se mişcă lucrurile la Chişinău. În vara lui 1990 Republica Moldova şi-a declarat „suveranitatea”, o ciudată formă de autonomie sporită în cadrul URSS. Peste încă un an, în 1991, luptam împotriva „contrarevoluţiei” de la Moscova, nedormind nopţile ca să apărăm Chişinăul de nişte ipotetice tancuri sovietice. Am cerut, în piaţă, „independenţă!” şi „unire!”. Parlamentarilor de la Chişinău le mai tremurau însă pantalonii şi nu s-au decis… decât peste câteva zile, după ce, pe 24 august, şi-a declarat independenţa Ucraina vecină. Ne-au chemat, pe 27, să venim înapoi la Chişinău, să mai cerem o dată „independenţa”, cică de astă dată au să ne-o dea. Nu am revenit. O independenţă cu voie de la poliţie, mie unuia, nu îmi mai era interesantă.

Iată că am şi eu dezamăgirile mele de la revoluţie (şi nu e singura, urmărind, mai ales, cum se prăbuşesc idealurile pe când tot soiul de profitori se mai erijează în eroi şi martiri). Dar asta nu înseamnă că ea, revoluţia, a fost inutilă. Mai întâi că ea ne-a oferit, cu adevărat, libertatea. Cine nu şi-a dorit vreodată libertatea, nu poate să înţeleagă rostul unei revoluţii.

Iar revoluţia mai trebuie şi apărată. Tocmai asta făceam în 1992, când ne înrolam în proaspetele forţe militare naţionale, ca să ne opunem agresorului de dincolo de Nistru. Iar dacă ne amintim şi luăm în serios ameninţările generalului rus încartiruit la Tiraspol că, dacă nu vom înceta focul şi nu vom depune armele, el promite că „va lua prânzul la Chişinău, iar cina – la Bucureşti”, reiese că noi apăram şi Revoluţia română. Iată deci şi un final patetic, dacă aţi vrut.