Planul a fost codificat „Aderarea Croației la Uniunea Europeană”, astfel încât scenariul de dispariție al Greciei din blocul comunitar să fie bine ascuns. Orice greseala a Greciei ar fi speriat piețele financiare și ar fi scuturat încrederea în euro. Au urmat noi runde de negocieri pentru rezolvarea situației din Grecia, iar țara, care se afla într-o criză a datoriei publice, a primit aprobarea Uniunii Europene pentru un al treilea plan de salvare. Însă pregătirile oficialilor europeni pentru îndepărtarea Greciei au continuat. Tot în secret.

În vara lui 2015, o mică echipă de 10 economiști și avocați din UE s-au adunat în sediul economic al Comisiei Europene de la Bruxelles. Puneau la cale planul B, în cazul în care negocierile dintre Grecia și Uniunea Europeană ar fi eșuat și țara ar fi căzut din nou în prăpastie, dacă nu era acceptat cel de-al treilea plan de salvare. Motivele pentru păstrarea secretului erau același cu cele din 2012, după cum au descoperit jurnaliștii de la Bloomberg. Doar că planul a trebuia redenumit, din moment ce Croația aderase deja la Uniunea Europeană.

O analiză de 157 de pagini pentru planul de contingență al Albaniei a devenit următorul nume codat al Grexitului. În acea analiză se vorbea de fapt despre ce ar putea face Uniunea Europeană pentru a minimiza catastrofa eonomică și umanitară, în cazul în care Grecia urma să fie forțată să iasă din blocul comunitar și din zona euro.

Tot în secret se vorbea și despre costurile unui eventual Grexit. În acel moment, Grecia datora aproape 350 de miliarde de euro băncilor europene și guvernelor din alte state membre. De exemplu, entităților din Italia le datora peste 60 de miliarde de euro, adică undeva la peste 4% din PIB-ul țării, în timp ce în cazul Germaniei suma a fost și mai mare - se apropia chiar de 100 de miliarde de euro. De aici și nevoia statelor membre de a salva Grecia de la colaps, pentru că altfel le-ar fi atras ruina sistemelor financiare proprii.

Acceptarea unanimă a unui Grexit a fost dificilă pentru că în acel moment băncile grecești erau complet dependente de asistență pentru acoperirea nevoii de lichiditate în situații de urgență. Asistență ce era aprobată de Banca Centrală Europeană și extinsă apoi către Banca Greciei.

Însă pentru a obține aceste împrumuturi în numerar, băncile trebuiau să furnizeze garanții, în special obligațiuni ale statului elen.

Temerile din planul B erau că, odată ce Grecia era în încetare de plăţi în faţa unui creditor, cum ar fi Banca Centrală Europeană, ar fi fost imposibil ca această să continue să accepte obligațiunile guvernului grec ca o garanție. Băncile ajungeau imediat în colaps.

Dacă planul ar fi fost pus în aplicare, ar fi lăsat Grecia fără alternativă. Ar fi rămas cu o singură opțiune pentru a împiedica băncile să se prăbușească - să folosească lichidități într-o nouă monedă. Nu ar fi fost necesară imprimarea de bani imediat, partea practică putând fi rezolvată în doar câteva ore, prin transformarea euro doar în conturile bancare în noua monedă. În câteva ore Banca Greciei putea converti totul.

Problema ar fi fost că ulterior toate contractele din legislația greacă ar fi trebuit redefinite, iar angajații și pensionarii ar fi trebuit să fie plătiți în noua monedă. La fel și taxele. În plus, dacă Grecia părăsea zona euro, noua monedă nu mai avea credibilitate și ar fi intrat într-o spirală a devalorizării.

Paradoxul a fost că singurul lucru știut clar despre un eventual Grexit era că țara va avea nevoie imediat de un alt ajutor de salvare. Era absurd ca Uniunea Europeană să fi trecut prin toate acestea pentru a evita o salvare, doar pentru a intra într-o situație care ar fi avut nevoie de o altă salvare.

De curând însă, oficialii europeni au realizat că o modificare minoră a legislației UE ar putea permite Greciei să utilizeze o parte din fondurile structurale și de investiții ale blocului comunitar. Mecanismul pentru acest ajutor a fost găsit și problema a fost rezolvată. Fără planuri secrete pentru a azvârli Grecia din Uniunea Europeană.