Cai mai iuți ori democrație mai durabilă, sau ce fel de guvernare ne dorim? // Igor Munteanu

Citatul atribuit lui Ford se potrivește ca o mănușă situației curente în care resimțim un disconfort tot mai apăsător față de deficitul atestat în funcționarea unor regimuri politice din Europa Răsăriteană și care se atestă defecțiuni grave nu doar în cazul statelor ”lente la reforme” (Bulgaria și România), dar și în cazul statelor calificate drept ”reformiste prin definiție” (Ungaria și Polonia), țări plasate mult timp pe poziția de lideri ai transformărilor post-comuniste de succes. Urmărim astfel o tendință de erodare a separației puterilor și preluare a controlului politic asupra statului și puterii judecătorești, așa cum s-a procedat prin adoptarea unor modificări intempestive la codul electoral în Ungaria (2011-2012), modificarea prerogativelor și componenței Curții Constituționale din Polonia (2016), suspendarea măsurilor anti-corupție din România (2017).

Se vorbește tot mai mult astăzi despre o ”alunecare” spre un model ne-democratic, ne-liberal de guvernare în Europa Central și de Est, un ”backsliding” în terminologia anglo-saxonă, fie prin schimbări formale, asumate de către oficiali aleși (Bermeo, 2016), fie prin slăbirea statului și democrației prin practici și reguli informale (Dimitrov, 2016). Raportul prezentat de Judith Sargentini în Parlamentul European (aprilie 2018) în adresa Ungariei și Opinia Comisiei din Decembrie 2017[i] vorbește despre ”amenințări sistemice în adresa democrației, statului de drept și a drepturilor fundamentale în Ungaria, în contradicție clară cu prevederile art.7 din Tratatul UE, ceea ce a condus la votul masiv din Parlamentul European cu privire la cererea suspendării dreptului de vot pentru Ungaria. Și Slovacia s-a aflat în centrul unor scandaluri legate de corupția mare și fraudele constatate după uciderea unui jurnaist de investigație, iar deficiențele statului de drept în Bulgaria și România, au trezit reacții la fel de critice din partea autorităților politice ale UE.

Ce se întâmplă de fapt în Europa Centrală și de Est (CEE) și de ce oare, dacă ar fi să folosim citatul lui Henry Ford, elitele politice ofertează la greu ”cai mai iuți” în loc să propună ”motoarele” de care ar avea nevoie statele lor sub forma creșterii economice și inovațiilor sociale. O regiune în care în care este mult de făcut în domeniul politicilor de bunăstare, a bunei guvernări și a capitalului social. De ce oare, ne întrebăm din nou, alunecarea spre așa zisul ”model ne-liberal de guvernare” este atât de atractivă pentru anumite elite politice și chiar pentru o bună parte din populație în detrimentul modelului clasic liberal, care promova idealul unei economii de piață funcțională, stat de drept de tip ”puritan” și o societatea deschisă, întemeiată pe ideea toleranței și inclusivității? Aceste întrebări sunt esențiale pentru a valida ipoteza că asistăm la o alunecare (backsliding) spre un regim neliberal.

Unii sunt tentați să subestimeze pericolul acestei alunecări spre modelul iliberal. Argumentul lor este că acest model este adoptat de populație prin alegeri și că asta înseamnă că modelul contestat, cel liberal, a fost fragil și s-a adoptat într-o conjunctură nefavorabilă. Alte voci susțin că, de fapt, tranziția spre un regim politic construit pe principiile ”universalismului etic” influențat de modelul occidental al stautlui de drept nu s-a încheiat pe deplin, iar relațiile dintre elite și publicul larg au rămas conflictuale. altfel spus, în absența unui consens creat asupra regulilor de bază.

Există și alte voci că motivele contestării modelului liberal sunt de ordin patrionial și nu ideologic. Ne vine greu să recunoaștem acest lucru pentru că am fost convinși multă vreme că reformele de succes implementate în Europa Centrală și de Est sunt durabile și lineare, ignorând potențialul particularismelor locale. Iar ceea ce numim recul nu este altceva decât pecetea diferențelor de legitimitate prin care forțe politice care nu au subscris integral modelului liberal democratic își revendică, electoral vorbind, părți dintr-o guvernare care poate livra ”cai iuți” unor părți din populație, mai puțin interesate aparent în motoare Ford, metaforic vorbind. Aceste forțe se declară ”pragmatice” și vede un merit din luarea unor decizii foarte riscante, de parcă ar dori să penalizeze stilul ezitant, șovăitor al guvernelor anterioare, stil pentru care multe guverne au avut de plătit electoral.

Efectul ”alunecării ne-liberale” și fenomenul ”statului capturat”

Elitele iliberale nu – și ascund scopurile patrimonialiste. Dacă scopul guvernelor anterioare era de a re-conecta societățile Europei Centrale și de Est, Mitteleuropa, spre modelul de guvernare europeană, ”liberal-capitalistă”, dar construit adeseori pe o mobilizare redusă, sau chiar atomizată a cetățenilor, în condițiile unui rol accentuat al elitelor tehnocratice, guvernările iliberale au contestat acest model, cerând o re-evaluare a proiectului pe motiv de nereprezentare. Deficitul de reprezentare, dar și costurile sociale au contribuit la înlocuirea elitelor implicate în proiectul inițial de democratizare (post-1989, post 1991) și proiectarea unor elite clientelare, mai puțin interesate de normele democratice, de drepturi și răspunderi cetățenești și mai mult de interese egoiste, kleptocratice, prădătoare, în contradicție clară cu modelul predicat în discursul formal.

Studii bine documentate pe dinamica indicatorilor social-economici și compeitiția de putere în spațiul post-comunist, au făcut corelații directe între rolul elitelor post-comuniste la capturarea resurselor statului și tentația lor tot mai mare de a se elibera de mecanismele de răspundere și reprezentare politică în direcția capturării controlului asupra statului și agențiilor sale derivate. Conceptul de ”stat capturat” este atribit, de regulă, lui Joel Hellman, care afirma că aplicarea parțială a unor reforme crează avantaje pentru cei care sunt la guvernare printr-un instituirea unui sistem de rente cafre înlocuiește mecanismele normale de reprezentare democratică. Un stat capturat este rezultatul degradării unui regim politic în urma intervenției unei coaliții dominante formate între 2 și mai mulți actori prădători, care-și propun să mențină puterea prin recrutarea de voturi din partea unui electorat sărăcit și a unor mecanisme redistributive inecitabile, care le permit să monopolizeze resursele statului și informația în spațiul public.

Capturarea statului slăbește modelul liberal ajutând la reinstalarea unor rețele hibride de politicieni și businesmani, care formează ulterior coaliții dominante de guvernare, perpetuând corupția și vechile practici de preluare a controlului supra unor proprietăți publice, beneficiind de serviciile unui adevărat cartel asupra justiției, agențiilor de reglementare și legislativ, dând curs unui nou tip de politiceni – politicieni antreprenori și aliații lor. North și Weingast susțin că elitele prădătoare se mențin prin exercitarea unui monopol ferm asupra canalelor de generare a rentelor și de formare a regulilor și legilor în stat. Putem astfel afirma că populismul elitelor crează condițiile necesare și suficiente pentru încercarea de a captura atribuțiile statului, atâta timp cât nu întâmpină rezistență din partea societății, iar forțele alternative sunt fragmentate și lipsite de coeziune.

Atunci când coalițile dominante din care fac parte elitele prădătoare sunt contestate politic și public, ele intervin cel mai des prin schimbarea regulilor de joc, limitând pluralismul care le ”enervează” sau atacând instituții vitale pentru modelul democrației reprezentative, cum sunt alegerile libere. În Republica Moldova, am asistat în iunie 2018 la o acțiune de invalidare a rezultatelor alegerilor din Municipiul Chișinău care confirmă pe deplin simptomul statului capturat, cu instanțe de judecată servile și instrucțiuni primite din vârful unor piramide alternaive puterii de stat. Putem presupune că invalidarea alegerilor va servi ca referință crestomatică de acum înainte pentru studii comparative în domeniul regimurilor cleptocratice. Invalidarea alegerilor a înghețat practic deplin relațiile cu UE, lovind în temelia prevederilor Acordului de Asociere RM-UE, care cere părților semnatare respect pentru libertățile și drepturile cetățenești, inclusiv în materie electorală.

Alina Mungiu-Pippidi numește asemenea regimuri ”particulariste” în cartea sa ”În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte țări de corupție?”, generatoare de rente, în care alegerile au înlocuit bătălia violentă penru putere, doar că în acest caz alegătorii preferă să-și vândă voturile în schimbul participării la rețele informale clientelare ori la funcți asigurate de regimul-patron. Într-un regim controlat de o singură entitate politică, crearea de reguli formale se personifică după profilul ideologic al liderului acestei entități, cu toate defectele și talentele sale, dar în care capturarea statului are loc de regulă prin mijlocirea unor ”rețele de actori”; acești sunt cooptați la proiectul gestionat de actorul dominant, legile se scriu și se aplică selectiv, iar alunecarea spre un sistem voluntarist dominat de reguli informale și violență simbolică contra competitorilor politici. Abuzurile devin o normă, reducând la zero rolul justiției independente și echivalând principiul separației în stat cu o simplă butadă. O putere autoritară supra-exigentă cu criticii săi, etichetați drept dușmani ai stabilității sau ai ordinii publice. Primele sale victime sunt cu siguranță legate de presa liberă, autonomia locală, urmate la scurtă distanță de liderii opoziției, cercurile liberale din universități, antreprenorii cu idei politice, împreună oferind ”aggrandisement”-ului urmărit de asemenea regim o culoare sinistră.

Paradoxal, regăsim printre candidații la rolul de ”uzurpatori” pe mulți dintre cei care se bucurau de aplauze la începutul tranziției. Bieber confirmă că mulți dintre foștii reformatori, proiectați în spațiul politic și cu sprijin european, au adoptat modele hibrid, îmbinând accesul la sistemul rentier cu discursuri înflăcărate despre ”includerea în familia politică a UE”. Echilibristica pe care aceștia o fac între opțiuni conflictuale proiectează un fel echilibru pe care unii l-au numit ”stabilocrație” – o formă superficială de stabilitate, care înlocuiește democratizarea autentică și prin care elitele anti-liberale o folosesc pentru a bloca acțiunile de contestare. Se știe că ascensiunea lor la putere are loc prin mijlociri electorale, dar fără a mi trezi interesul larg al publicului. Constatăm astfel că primele semne ale unui ”modelul iliberal” apar atunci când are loc demobilizarea cetățenilor de la lucruri care îi privesc, cum ar fi – guvernarea locală, procesul electoral, adoptarea unor decizii importante fără reacții publice relevante, ceea ce crează o formă de ”ritualizare” a guvernării, care nu mai servește ca factor de mobilizare, ci de mascare a intețiilor celor care guvernează.

Cetățenii atribuie rate scăzute de încredere statului dar, mai important, susțin că ar exista și alte modele de urmat, opțiuni alternative modelului de selectare meritocratică a puterii. Un sondaj Pew din 2015-2016 atestă preferința publicului din Polonia și Ungaria față de modelul democratic (47% și 48%), dar include și un răspuns alternativ care afirmă că ”pentru cineva ca mine, nu contează ce fel de guvernare avem”. Răspunsurile populației atestă existența unei alerte în ceea ce privește susținerea și participarea cetățenilor la mecanismele de luare a deciziilor la toate nivelele. Nu ar trebui de subestimat însă efectele corozive ale unui regim autoritar, care parodiază regulile democratice, promovând prin repetiție percepția unei anumite anomalii, și acest fapt ar putea dăuna democrației pe termen lung. Elitele determinate de cultura democratică trebuie să re-inspire interesul cetățeanului pentru viața activă în folosul interesului upblic, iar statistica dovedește că acest tip de reacție este cel mai eficient mecanism de rezistență contra tentațiilor autoritare, sprijinite de instituția alegerilor, existența unor alternative politice fezabile, societatea civilă și controlul sistematic asupra bugetelor publice. Atunci când anumite coaliții dominante își păzesc puterea prin strategii de cumpărare a loialității unor segmente clientelare, cumpărând voturi sau generând crize politice care le permite să acumuleze putere. Acolo unde cetățenii nu cred că pot schimba elitele și politica prin alegeri, democrația este afectată profund, iar puterea politică se află într-o criză puternică de legitmitate. Politicienii reușesc să mobilizeze cetățenii mai ales prin slogane naționaliste și polarizări sociale.

Cum refacem încrederea cetățenilor în democrație?

Democrația poate fi recuperată prin acțiuni care câștigă încrederea cetățeanului în acțiuni directe. Iliberalismul este sinonim cu forme de capturare a statului și instrumente de extragere a rentelor. Acestea dăunează fundamental democrației, slăbind țesătura organică a societății, erodează legătura dintre cetățeni și instituții. Păstrarea la guvernare a unor elite care nu știu să guverneze alfel decât prin acțiuni de șantaj, sau prin rețele extractive și mecanisme de suprimare a compeiției politice poate crea iluzia unei stabilități superficiale, dar ea este doar preludiul unei tulburări sistemice.

Contra instalării unor regimuri ne-liberale, primul lucru (#1) este de a apela la o cultură a rezistenței cetățenești contra abuzurilor. În linii mari, sarcina rezistenței este de a imuniza publicul contra fricii insuflate de grupurile aflate sub controlul puterii autoritare, având obligația de a se extinde spre noi segmente sociale reprezentative (artiști, sindicate, comunități), semnalând existența unei alternative.

Al doilea scop (#2) este legat de ideea unei solidarități organice pe plan național pentru a construi poduri de comunicare și sprijin pentru toți cei care rezistă regimului și care pot fi ori sunt atacați de instrumentele represive ale regimului. Cei care se asociază mișcării de rezistență au dreptul la aceiași formă de apărare pe care au oferit-o și altora, aducând împreună grupuri diverse, care împărtășesc însă scopuri comune. Cu cât mai puțini spectatori inactivi vor exista, cu atât va fi mai mare numărul celor care pot accepta participarea în cadrul unor acțiuni directe de rezistență.

Mișcarea de rezistență trebuie să asculte vocile celor slabi (#3) ca o cutie de rezonanță a interesului colectiv. Pentru a învinge, cetățenii activi ai mișcării de rezistență trebuie să facă ceea ce predică, adică să apere valorile democratice, să mențină coeziunea proiectului de recuperare a drepturilor și libertăților amenințate de ”modelul iliberal”, să mențină oameni de valoare care se asociază platformei pe care o crează. Asigurându-le sprijinul său, Mișcarea le oferă un contract social bazat pe idea unei alternative de guvernare. Oferindu-le suport, mișcarea va crește, captând idei și teme majore pentru care merită să lupți, fără teama de a luneca spre teme secundare și irelevante.

Cetățenii vor înclina să susțină o mișcare care privește cu încredere în viitor, și nu în trecut, și acesta-I secretul programului pozitiv de care are nevoie orice alternativă reală la actualul regim kleptocratic. Mișcările anti-corupție sunt puternice și universale, cu condiția menținerii unei agende credibile (#4). Nimic nu paralizează mai mult decât negativismul abstract, lipsit de proiect. Timpul e scurt, ceea solicită cetățenilor activi să nu piardă timpul în lamentări nesfârșite, ci să genereze proiecte pozitive despre cum ar trebui să procedeze o putere legitimă, deci justă, după căderea regimului.

Igor Munteanu, pentru cotidianul.md