Nu am competenţele necesare pentru jocurile jurisprudenţei (sunt mai curând juris-im-prudent), aşa că analiza mea va fi una pur literară. Fiindcă meseria mea e să deduc semnificaţiile unui mesaj, fie şi uneori inconsecvent, am dedus că prima instanţă a pus accentul pe efectul reţelelor de socializare, care au influenţat „rezultatele”. În esenţă, ziceam, a fost condamnat Facebook-ul, reţea necontrolată de putere (deşi asediată masiv de trollii ei). A doua instanţă, înţelegând că aici cifrele nu erau argument, a constatat că în turul al doilea a venit mai multă lume decât cea scontată. Suntem prima ţară în care alegerile sunt invalidate pentru că la ele au ieşit mai mulţi oameni decât s-ar fi dorit!

Instanţa supremă (CSJ) a dat versiunea finală a naraţiunii: „În cursul judecării cauzei s-a stabilit că postările live-video, publicate de către concurentul electoral Andrei Năstase la 03 iunie 2018 şi care constituie agitaţie electorală în sensul art. 52 Cod electoral, au fost vizualizate de mai mulţi utilizatori ai reţelei de socializare Facebook, iar îndemnul concurentului electoral Ion Ceban, adresat cetăţenilor municipiului Chişinău, a fost reflectat în sursele mass-media, fiind vizualizat de mai multe persoane. În consecinţă, o parte din persoanele care au vizualizat postările live-video şi/sau (corect: şi s-au) informat din sursele media au fost convinse să voteze un concurent electoral sau altul în cadrul scrutinului din 03 iunie2018, fiind alterat astfel rezultatul votării”. Dacă voi aţi dedus de aici că e vorba de „agitaţie electorală” care a „alterat” rezultatul votării, pentru că „în consecinţă”, persoanele care au vizualizat apelul de ieşire la vot „au fost convinse (sic!) să voteze”, vă priveşte. Eu zic că-i ficţiune.

Literatura e lumea particularului, extraordinarului, paradoxalului (altfel cine ar citi-o?). Personajele ei sunt dilematice, contradictorii. Iată un exemplu, desprins din dialogul monologic al unui personaj, liderul PD. Pe de o parte: „noi și acum considerăm că alegerile s-au desfășurat liber și democratic”, dar şi: „această decizie de invalidare devine un precedent extrem de periculos pentru toate partidele, inclusiv pentru PDM”. Pe de altă parte: „au fost încălcări ale legislației electorale […], un precedent periculos pentru alegerile viitoare”. Sau, şi mai grav: „legea a fost pur și simplu călcată în picioare”.

Personajul este imaginea [literară] perfectă a funcţionării binomului: „Este straniu că s-a sancționat agitația electorală, dar s-a trecut cu vederea ceva ce cred că este mai grav – încălcarea legii în ce privește folosirea politicienilor străini în alegeri”. Este exact ceea ce răcnea la televizor, cu o zi înainte, ideologul socialiştilor, Ţârdea. Dar iată şi continuarea gândurilor „îngrijorate”: „voi propune colegilor din fracțiunea PDM să evalueze dacă nu ar fi oportună formarea unei comisii parlamentare, care să analizeze încălcările admise de candidaţi”. Fiţi atenţi: nu să analizeze deciziile şi argumentele justiţiei, ci încălcările „candidaţilor”.

Cum s-a ajuns până aici? Cine a dat indicaţii să se caute cu lumânarea motive de a invalida scrutinul? Ne-o divulgă chiar Coordonatorul suprem, cu gura păcătosului, care adevăr grăieşte... chiar şi atunci când încearcă să spună altceva: „...am cerut juriștilor noștri să demareze o analiză atât a legilor invocate de instanțe în deciziile lor, cât și a întregii legislații electorale, să înțelegem unde pot fi găsite și alte portițe, care să ducă la utilizarea legii pentru invalidarea alegerilor...” – asta ca să înţelegem ce ni se pregăteşte la toamnă.

Cineva zicea că gluma cu cei trei Druţă nu ţine, pentru că unul e la pârnaie, altul la Moscova. Dar când ai impresia că scenariul acesta absurd pare a fi scris cu pistolul la tâmplă; când lumea se întreabă dacă n-o fi intervenit aici „mafia imobiliară”; când jurnaliştii din arcul puterii sugerează că ar fi vorba de „mâna Moscovei”; când toată lumea, de la candidaţii respinşi (şi întreaga opoziţie)la guvernare sunt revoltate de decizie, de ce nu am admite că pur şi simplu am căzut într-o ficţiune, într-o piesă a absurdului?