image
Sursa foto: ea.md

O moldoveancă din diasporă, desemnată de UNICEF cel mai bun voluntar al anului 2014

Silvia Zaharia este originară din Nisporeni, unde a fost asistentă medicală la Centrul de Medicină Preventivă. Este cunoscută în diasporă prin implicarea şi dedicaţia pe care o are faţă de cei care se află în suferinţă şi anume faţă de copiii cu diabilităţi, care au nevoie de proteze, dar şi faţă de persoanele bolnave de cancer şi alte forme grave. Silvia Zaharia are o istorie de viaţă impresionantă, cu urcuşuri şi coborâşuri, dar anume asta a făcut-o mai puternică şi să se dedice conaţionalilor rămaşi acasă, scrie pe blogul elenarobu.md.

În anul 2014, a m fost premiată de către UNICEF cu distincţia de ”Cel ma bun voluntar al anului”, în cadrul unui eveniment organizat la Chişinău, la Sala cu Orgă. Era vorba despre cea de-a 25-a aniversare de când ONU a adoptat Legea despre protecţia copilului.

Vedeţi mai jos mai multe declaraţii făcute de Silvia Zaharia:

Era în primavara lui 1999 când „paharul se umpluse”, salariul nu-l primeam de luni bune, în magazine era gol, trebuia să stai la coadă pentru o bucată de carne. Dar cel mai mult simţeam lipsa banilor, pentru că aveam student la facultate în Constanţa. Când venea acasă trebuia să-i umplu geanta şi să-i dau bani de trai. Îl petreceam de fiecare dată cu lacrimi în ochi, dar în una din acele zile am decis să PLEC!

Soţul s-a opus, iniţial spera că n-o să iau viza la Kiev, apoi spera că mă voi răzgândi când voi urca în autocar la despărţire, apoi mai spera că precis îl voi suna de la Leuşeni că mă întorc… Dar n-a fost să fie, eram prea decisă să scap de sărăcie, să pot asigura un viitor copiilor, unul fiind la liceu şi celălalt la facultate. Am plecat la Kiev la Ambasada Olandei printr-o firmă turistică şi am obţinut viză pe motiv că merg să cumpăr bulbi de lalele pentru a-mi dezvolta o afacere în Moldova. Firma ne-a pus la dispoziţie şi un autocar cu care am ajuns în Italia, la Milano, în jurul orei 4.00 dimineaţa. Eram în două, eu şi o vecină de casă.

Cu greu am găsit gara de unde am luat trenul spre Padova. Iar în Padova o altă moldoveancă ne-a condus spre un centru de plasament pentru clandestini, unde era insuportabil să stai. Am ieşit de acolo şi am ajuns la Lido di Venezia, unde ştiam că sunt două colege de lucru. Ele m-au ajutat, mi-au oferit un loc de dormit pe noapte (obligatoriu era să intri la ora 24.00 şi să părăsesti locuinţa la 6.00 dimineaţa). De aici, din Lido mi s-a legat destinul de Venezia, unde am întâlnit oameni de o rară omenie şi care m-au ajutat necondiţionat. Au continuat să o facă până la urmă. Mă refer la dna Laura Duca, care mi-a fost ca o a doua mamă până în ultima clipă a vieţii sale. Toate bucuriile, dar mai des necazurile, le împărţeam cu ea. Şi acum, la distanţa de doi ani de când a decedat, îi simt mult lipsa.

M-am integrat destul de repede în societatea şi viaţa din Venezia. Limba am însuşit-o foarte repede, căci era o necesitate vitală şi toate succesele erau direct proporţionale cu cunoaşterea limbii. La distanţa de 5 luni a sosit şi soţul. Eu lucram într-o familie de bătrânei, care însă nu-mi permiteau să-l cazez şi pe el. Trebuia noaptea, pe furiş, cu sufletul la gură să-l strecor în casă pe noapte şi tot aşa să-l scot dimineaţa devreme până la trezirea lor. Era iarnă, în ianuarie, frig afară, iar el stătea pe o bancă unde-i scoteam mâncare pe furiş. Mai intra într-o biserică să se încălzească, dar era mai frig decât afară. Apoi i-am găsit o gazdă şi de lucru cu 4 euro pe oră la o făbricuţă clandestină, unde erau trataţi ca pe plantaţii. Dacă te observau că vorbeai cu cel de alături, imediat îţi tăiau o oră din zi. În fiecare zi, pe ploaie, vânt sau furtună trebuia să parcurgă 12 km cu bicicleta. Ne vedeam doar duminica şi ne făceam planuri cum să aducem şi copiii cu noi.

Între timp, învăţasem limba şi obţinusem o invitaţie de muncă într-un azil de bătrâni ca infirmieră profesională (soră medicală). A trebuit să mă întorc în ţară, de unde să merg la Budapesta pentru viză de muncă în Italia. Şi iată aşa, după 10 luni, mi-am revăzut copiii, pe care i-am găsit schimbaţi mult, au crescut şi s-au maturizat. M-am întors în Italia cu viză, în baza căreia am obţinut mult râvnitul „permesso di soggiorno” (permis de şedere). Acest permis îţi oferea siguranţă ţie şi familiei tale. În toamna anului viitor, mi-au sosit şi copii, unul deja absolvise liceul, iar celălalt – facultatea în România, la Universitatea Ovidius din Constanţa. A fost cea mai mare bucurie şi împăcare sufletească atunci caând am luat un apartament în chirie şi ne văzusem reîntregită familia. Chiar dacă au existat probleme, dar deja totul era diferit, totul revenise la normal. Eram împreună. Cred că atâta timp cât am fost împreună cu băieţii, au fost cei mai frumoşi ani în Italia. Apoi cel mare s-a căsătorit şi, la distanţa de 5 ani, au revenit în Moldova împreună cu soţia. Cel mai mic a mai stat o perioadă cu noi, căci între timp devenise student la Universitatea Ca’Foscari din Venezia. După absolvirea facultăţii, a muncit câţiva ani, iar apoi s-a reîntors în Moldova. Acum e rândul nostru, al meu şi al soţului, să revenim la baştină, lângă copii….

Migrarea din ţară îşi are plusurile şi desigur minusurile sale. E greu, pentru că nu eşti cu părinţii, laşi colectivul de muncă, acel care era ca o familie de 20-25 ani, nu auzi graiul şi nu vezi obiceiurile de care erai legat. Oricum, în unele circumstanţe, te simţi puţin marginalizat, „stranier” (străin, adică). Dar în acelaşi timp am avut şi multe de învăţat din uzanţele lor, din viaţa de zi cu zi, din corectitudinea care nouă, moldovenilor, ne lipseşte uneori.

Aici, în Italia, fiind cu actele în regulă, ştii că eşti protejat de stat atât în plan social, cât şi în cel sanitar. Ai şi mai multe posibilităţi de a-ţi petrece timpul liber, fiind la jumătate de oră distanţă de litoralul Mării Adriatice şi jumătate de oră până în munţi. Italia este o ţară foarte frumoasă, care are şi mare şi munte, cu oraşe de o arhitectură rară, cu o istorie şi o cultură deosebită cu un popor foarte artistic, cu mari pictori şi sculptori dăruiţi umanităţii. Dar, totuşi, undeva în inimă te roade dorul de casă, de baştină, de pâine coaptă, de tradiţiile noastre strămoşeşti.

Pe lângă munca de zi cu zi, cam de 10 ani mă ocup şi de voluntariat. Caut şi încerc să le uşurez viaţa celor care sunt în suferinţă, în special copiilor cu dizabilităţi şi orfani, care, dintr-un motiv sau altul, au rămas fără mânuţe sau picioruşe. Ei sunt atât de inocenţi şi suferă, iar asta doare…

Totul s-a început de la povestea lui Ştefănel Roşca, un copil care nu a trecut indiferent pe lângă un cocostârc prins în ghearele firelor electrice şi pe care a vrut să-l salveze. Însă ironia sorţii a făcut aşa că Ştefănel a ajuns victima urgiei electrice care i-a răpit ambele picioare. L-am găsit pe patul de reanimare, în Moldova, suferind, cu un viitor ruinat şi cu multă, foarte multă durere. Cazul său a fost ca un catalizator pentru viitoarea mea activitate de binefacere. Mi-am făcut o promisiune că o să-l ajut, ceea ce mi-a reuşit. Ştefănel a fost protezat de 2 ori în Italia. După apariţia materialului la Moldova 1 despre istoria vieţii lui Ştefănel, am primit multe solicitări de cazuri disperate. Nu puteam refuza niciunul. După el, au urmat alţi 35 de copii din Moldova şi România cărora li s-au pus proteze gratuite. Apoi am început să fiu contactată şi pe alte cazuri cum ar fi transplant de organe, cancer, hepatite grave, de care sufereau atât copiii cât şi maturii. Aşa a apărut Asociaţia de binefacere, „AO ABC-acorduri, binefacere, cooperare” pe care am fondat-o în august 2014.

Până în prezent, am reuşit să protezăm 35 de copii, să ajutăm 17 femei cu forme grave de cancer la sân, să efectuăm un transplant de rinichi la un copil de 3 anişori, 1 transplant de ficat, 1 transplant de mâini, să soluţionăm 2 cazuri cu limfoma Hodckin, cancer de plămâni şi multe altele. Actualmente, colaborez cu multe Asociaţii de moldoveni, cu Asociaţii umanitare, cu spitale, cu Ambasada şi consultatele Moldovei în Italia. Sper să avem puteri şi sănăţate ca să putem merge mai departe, să venim cu un aport concret pentru cetăţeni şi mai ales pentru copiii cu dizabilităţi, care se simt atât de diferiţi faţă de semenii lor. Vrem să continuăm să ajutăm familiile vulnerabile, să dotăm spitale cu utilaje şi echipament necesar.

De asemenea, împreună cu preşedinta Asociaţiei ”Renaştere” din Parma, Ludmila Furtuna, am adus un video-laparoscop la spitalul din Ungheni şi masina de salvare la Nisporeni, am ajutat orfelinate şi centre de plasament, familii care au luat copii la îngrijire.

Un alt proiect de suflet la care lucrez în prezent este înfiinţarea unui punct de distribuire gratuită a perucilor pentru toate femeile aflate în terapie chimică pe lângă spitalul oncologic din Chişinău. Sunt în jur de 2000 de femei care trec anual prin chimioterapie.

Visez ca, odată cu revenirea cât mai curând acasă, să văd o Moldovă unde să se poată trăi omeneşte, unde să existe salarii şi pensii care să asigure un trai decent, unde să ai o garanţie a zilei de mâine, unde să nu întâlneşti corupţie în toate sferele, unde bătrânii să nu moară de foame şi frig, unde să nu se dea mită în şcoli, unde să nu fim trataţi în spitale după greutatea buzunarului, o Moldovă de unde să nu mai evadeze zilnic oamenii şi o Moldovă unde copiii să zâmbească.

Noutăţile partenerilor

comentarii: