Citesc despre o mediatizare de către secţia suedeză a organizaţiei „Reporteri fără frontiere” a cazurilor de abuz faţă de ziarişti. Dacă problema există şi în lumea bună, ce să mai vorbim de noi, care nu doar tratăm cu indiferenţă cazurile de limitare – de către putere şi chiar de către justiţie! – a activităţii celor de la care aflăm adevărul despre tenebrele politicului, ci şi mai contribuim la bruierea lor.

Mă gândeam la formele de protest, de la demonstraţii mute, cu gurile legate, la proteste sonore. Varianta cu paginile albe ale ziarelor e veche. Îmi veni şi ideea unui joc: să ne închipuim că nu există presă de opoziţie. Să „muţim” pe o zi şi să oferim spaţiul informaţional doar celor care lustruiesc imaginea puterii.

Imaginaţi-vă că toate instituţiile media ar reproduce [doar] tot ce transmit televiziunile, portalurile, blogurile subordonate liderului PD şi cele ale preşedintelui socialist (cine este atent vede că ele lucrează la unison, poleind de zor imaginea guvernului, a primarului de Orhei – condamnat de instanţă, nu doar bănuit! –, a primarului interimar al Chişinăului, care se dă drept marionetă „independentă”, scoasă din buzunarul surtucului lui Nistor Grozavu). Mi se pare că discursul puterii se compromite singur pe sine. Preşedintele actual şi purtătorul de cuvânt al partidului de guvernământ fac declaraţii care îşi sunt sieşi parodii.

Adesea nu trebuie să citeşti „comentariul”, e suficient să-l cunoşti pe emiţător, să-i ştii angajamentul (actual, că mâine va sluji altcuiva), ca să înţelegi ce vrea să spună. Dacă jurnalistul (sau, deh, patronul său) nu-l suportă organic pe cineva din opoziţie, nu mai are haz să-i asculţi argumentele. Dacă acelaşi comentator e în solda cuiva, nu te mai osteni să-i înţelegi logica.

Dacă un partid trişează în chestiuni esenţiale, nu mai are rost să urmăreşti nuanţele subţiri ale discursului. Or, cum poţi să schimbi regulile de joc (electoral) împreună cu un partener şi apoi să propui, ipocrit, „solidarizări” şi alianţe cu un alt partener? Cum să-ţi pui omul tău în fruntea unei primării şi apoi, prostindu-i pe toţi, să propui votarea „solidară” a unui abstract „candidat comun”? Iar apoi te „solidarizezi” cu opoziţia, cu condiţia ca ea să danseze pe sârmă, aşa cum îi cânţi tu. Pentru că patronul vrea să aibă în mână (din „solidaritate absolută”, pe modelul Kremlinului) nu doar toată puterea, ci şi toată opoziţia.

Ziceam însă de solidaritate, fără ghilimele. Avem şansa candidatului comun, susţinut de opoziţia democratică, ca şi acum un an şi jumătate. Având în vedere că în Chişinău există un electorat suficient de bine informat, şansele ar creşte: devotaţii puterii nu sunt atât de puternici aici, iar unioniştii de la Chişinău sunt şi pro-europeni. Mai ales că alegerea primarului nu e referendum pentru unire.

Subsemnatul e unul dintre cei care i-a asigurat toate victoriile lui Dorin Chirtoacă. Nu din simpatie, ci din empatie. Votam o altă imagine. După primul său mandat însă, atât imaginea, cât şi treburile în oraş s-au şifonat. M-a provocat să-l mai susţin o dată o echipă de demonstranţi, cu steag roşu şi stea roşie pe el (roşu pe roşu – deja era un abuz), în sprijinul candidatului socialist. Am mers să-mi pun încă o dată obrazul, doar să nu vină tăvălugul. Azi echipa liberală ar fi trebuit să aprecieze gestul alegătorului de atunci şi, în locul concursului de slogane patriotice, să-şi pună mintea la contribuţie. Altfel va aduce la cârma oraşului un socialist cu stea în frunte.

Iar echipele care îl sprijină pe Andrei Năstase ar trebui să înceapă deja schimbarea regulilor şi a sistemului. Prin alegerea unui primar care să reprezinte mişcarea anti-oligarhică, dar şi prin testarea funcţionalităţii echipelor care vor lucra la toamnă în parlamentare.

De vreme ce electoratul solicită o unificare a forţelor, o solidarizare pentru demolarea sistemului corupt, această solidarizare trebuie pusă la treabă. Iar electoratul, care şi-a dorit unirea forţelor, trebuie să înveţe să respecte deciziile politice comune şi să nu asculte vocile diversioniştilor. Solidarizarea forţelor politice trebuie să se sprijine pe solidaritatea alegătorilor.

Mircea V. Ciobanu