„Solicitarea ministerului de război şi externelor developează executarea ordonanţei venite de la comandamentul din Kremlin”

Revelaţiile nu s-au developat doar în ajunul sau în timpul campaniei (plus ziua alegerilor), ci, iată, continuă şi în „vremea negocierilor”, care, tradiţional, pentru mulţi dintre „câştigători” înseamnă timpul împărţirii prăzii de război. Unii au uitat imediat că ceilalţi le-au fost „duşmani”, au decretat drept „istorice” (deci: consumate) ostilităţile ireconciliabile, propunând prietenie şi pace veşnică tuturor forţelor beligerante. Alţii, iată, fac nazuri şi nu vor să beneficieze de împărţirea prăzii, lucru nemaiîntâlnit la noi.

Doar că fiecare tabără „învingătoare”, în dorinţa de a beneficia cumva de trofeele ce i s-ar cuveni, în calitate de câştigătoare, se apropie de foştii adversari, azi potenţiali parteneri de guvernare, ca de arici: îmbrăţişările pot fi dureroase.

Votanţii lor, desigur, nu ar accepta orice coalizare (iar următoarele alegeri, locale, bat la uşă). E limpede de ce socialiştii şi acumiştii nu vor să-şi maculeze reputaţia prin colaborare cu actuala guvernare, acuzată de corupţie şi ineficienţă. E limpede de ce democraţii nu vor să se afişeze deschis împreună cu socialiştii: una e că se tem să-şi divulge o conjuraţie mai veche, alta e că s-ar developa inconsistenţa demersului lor public, doar aparent prooccidental. Explicabilă e şi evitarea afişării deschise a colaborării lor cu grupul Şor.

Toţi însă, fără excepţii, propun prietenii, căsătorii sau concubinaj (dar fără angajamente!) Blocului ACUM. E ceva de remarcat aici, pe lângă această constatare uimitoare că cineva (adică blocul ACUM) pune principiile mai presus de dorinţa de a accede la guvernare. Fiecare partid care invită la colaborare Blocul ACUM îl creditează din oficiu ca pe un partener onest şi credibil, iar alianţa altora cu acumiştii e, din oficiu, onorabilă. Altfel spus, prezenţa acestora oferă un spor de onorabilitate (şi credibilitate) oricărei alianţe. Or, un pic de decenţă şi cumsecădenie nu strică nici politicului.

Ce este comun între „noile oferte” postelectorale ale PD şi PSRM? Nu „accentul pe problemele sociale”, cum îşi etalează ei „punctele de vedere comune”, ci refuzul democraţilor de a se reforma, de a schimba ceva, precum şi acordul tacit al socialiştilor, care nu îşi propun chiar nicio schimbare. Solicitarea (la împărţirea prăzii, da) a ministerului de război şi a externelor developează elocvent executarea punctuală a ordonanţei venite de la comandamentul din Kremlin. Or, ce au aceste ministere cu problemele sociale?

Alegerile au testat nu doar preferinţele politice ale moldovenilor, ci şi o certă incertitudine în privinţa unei reconcilieri naţionale. Şi totuşi, elementul nou pe care îl aduce blocul ACUM prin comportamentul de până azi, dar şi disponibilitatea celorlalte formaţiuni pentru colaborare (nu şi acceptând votarea pachetului de legi propus de ei) ar putea să proiecteze această disponibilitate asupra alegătorului. Şi atunci lucrurile se pot schimba.

Or, este o deosebire între mandatele socialiştilor şi cele oferite de alegător Blocului ACUM. În cazul refuzului de a face coaliţie cu democraţii (şi al refuzului categoric al acumiştilor de a se alia cu PSRM), cele 35 de mandate socialiste devin egale cu cele inexistente ale vreunui partid care nu a trecut pragul electoral. Pe când bazinul electoral al celor de la DA şi PAS are toate şansele să se lărgească.

Ar mai fi ceva de spus în legătură cu testarea întregului sistem. Andrei Năstase, cu susţinerea electoratului (şi, bineînţeles, cu contribuţia formaţiunilor proeuropene şi anti-oligarhice), a fost un bun cobai de experienţă pentru a proba inconsistenţa democraţiei autohtone.

Dar cine a fost atent la destinul public al Maiei Sandu nu a putut să nu observe o certitudine. Multe i se pot reproşa (deh, câte bordeie – atâtea obiceie) în calitatea ei de ministru tehnocrat şi de politician. Dar incontestabil e faptul că nimeni până la ea nu a testat atât de exact sistemul pe care abia apucase să-l administreze. Acum, echipa ei de intelectuali de format occidental, plus contestatarii şi revoluţionarii lui Năstase, au testat, ca nimeni alţii, cât de inconsistent e întregul sistem politic de la noi.

Deloc rău, zic, că avem, în sfârşit, un test relevant. Mai rău e dacă ne va speria imaginea (care, până la urmă, e chiar faţa noastră) şi ne vom opri, fie lăsând lucrurile să degradeze, în continuare, de la sine; fie punând reparaţia pe seama cârpacilor care au administrat sistemul până azi. Încă şi mai rău va fi dacă în loc să remediem starea de lucruri, vom încerca – după vechiul obicei – să falsificăm (în continuare) datele testărilor, aşa cum ne-am obişnuit, din comoditate. Aşteptând impasibili când molima de care suntem contaminaţi va erupe din nou.

Cât va dura? Cât vom rezista? Cât vor rezista ai noştri? Greu de spus, dar nu şi imposibil, că suntem toţi de ai noştri, orice e posibil. Până şi o schimbare spre bine.

P.S. Blocul ACUM e în drept să-şi administreze după propriile raţiuni cele 26 de mandate. Doar că – amintindu-ne de reformele începute de echipa Maiei Sandu în educaţie, ar trebui să tragem nişte învăţăminte. Testarea sistemului o faci cu experţi, cu oameni oneşti, intransigenţi. Proiectarea reformei o poţi realiza cu nişte buni profesionişti, experţi în domeniu. Chiar şi modelele sau exemplarele-pilot le poţi identifica. Dar iată la faza de implementare, de aplicare în masă, nu prea ai de ales. Trebuie să lucrezi, de fiecare dată, cu ceea ce ai la îndemână, cu materialul clientului, cum ar veni. Altul nu există.

P.P.S. Ce este comun între „noile oferte” postelectorale ale PD şi PSRM? Nu „accentul pe problemele sociale”, cum îşi etalează ei „punctele de vedere comune”, ci refuzul democraţilor de a se reforma, de a schimba ceva, precum şi acordul tacit al socialiştilor, care nu îşi propun chiar nicio schimbare. Solicitarea (la împărţirea prăzii, da) a ministerului de război şi a externelor developează elocvent executarea punctuală a ordonanţei venite de la comandamentul din Kremlin. Or, ce au aceste ministere cu problemele sociale?

Nici „iniţiativele” democraţilor nu denotă o mare grijă pentru ameliorarea situaţiei celor nevoiaşi. Or, era suficientă o reformă juridică ce ar fi chemat după ea credibilitatea Occidentului, venirea investiţiilor şi crearea unui mediu de afaceri benefic şi toate problemele sociale s-ar fi rezolvat fără pomeni umilitoare. Acestea, plus recuperarea miliardului (de care nu se mai discută deloc în sferele guvernării) ar fi permis dublarea şi triplarea pensiilor şi indemnizaţiilor, rezolvând de la sine, sigur şi durabil, problemele sociale existente.

Mircea V. Ciobanu,

Jurnal de Chișinău