Suntem, evident, într-o ipostază de uzurpare a puterii, una din cele mai grave încălcări ale Constituției R. Moldova, iar complicitatea la uzurparea puterii este o crimă, lucru pe care trebuie să-l înțeleagă miniștrii, deputații, funcționarii, polițiștii și militarii care susțin acest regim.

Regimul lui Plahotniuc este în afara legii, acționează într-un vacuum de putere, pentru că a decis să se proiecteze prin acțiunile sale în afara cadrului legal stipulat de constituție. Iar, împotriva acestui regim, orice formă de acțiune și rezistență este deja justificată. Spuneam în Piața Marii Adunări Naționale că, de-a lungul perioadei de independență, cuiva i-a convenit să ne proiecteze ca o masă amorfă, incapabilă de a se opune, impasibilă la toate fărădelegile înfăptuite de diferitele guvernări, pentru că „mămăliga nu explodează”, iar „capul plecat sabia nu-l taie”. Chipurile în istoria noastră am stat ca niște mormoloci să ne călărească alții, pentru că suntem genetic predispuși spre supușenie.

Dar chiar istoria, ascunsă și puțin cunoscută, ne arată că unul din aspectele cele mai eroice perioadei de ocupație sovietică, încercat a fi diminuat sau chiar trecut sub tăcere, inclusiv și în perioada de după independență, este legat de mișcarea de rezistență împotriva comunismului.

Rezistența prin arme

Rezistența anti-sovietică poate fi divizată în câteva perioade și are mai multe forme de exprimare, de la lupta armată în anii imediat postbelici, până la rezistența prin cultură, care a fost o constantă pe tot parcursul dominației sovietice.

Despre o rezistenţă activă, inclusiv armată, putem vorbi din primii ani postbelici până la mijlocul anilor 1950, când au fost suprimate ultimele mici grupuri de rezistenţă armată, care au activat în codrii Basarabiei. La începutul lunii mai 1944, pe adresa CC al PC(b) din RSSM încep să sosească informaţii despre primele atacuri armate împotriva activiștilor sovietici. În cele mai multe cazuri, atacurile aveau ca scop nimicirea fizică a activiștilor de partid și sovietici, deși uneori aceste acţiuni se efectuau pentru a-i intimida și a-i determina să renunţe la activitatea de sovietizare și bolșevizare a ţinutului.

Din aprilie 1944 până în mai 1945, organele sovietice au arestat 2 911 persoane, inclusiv: „agenturi ale inamicului” – 487 persoane, „trădători şi complici” – 1 974, „terorişti” – 37. Dosarele arată că eforturile principale erau orientate spre arestarea celor care au colaborat cu administraţia românească. Se mai atestă şi operaţiuni de lichidare a organizaţiilor considerate „anti-sovietice”, doar în perioada de referinţă fiind „descoperite şi lichidate” 45 de „organizaţii şi grupuri naţionaliste antisovietice” cu un număr total de 229 persoane.

La 12 octombrie 1948, ministrul de Interne de la Chișinău informa Moscova despre intensificarea activităţii antisovietice, subversive, a așa-ziselor elemente culăcești din RSSM. În categoria grupurilor „banditești-teroriste” autorităţile sovietice au inclus cunoscutele grupuri de rezistenţă conduse de Vasile Verejan și Grigore Oprea (raionul Edineţ), Mihail Șestacovschi (raionul Baimaclia), Mihail Bordeianu (raionul Cimișlia), Alexandru Jalbă (raionul Drochia), Filimon Bodiu (raionul Telenești), etc., a căror activitate a avut un pronunţat caracter antisovietic și anticomunist, dar și panromânesc.

Formele și metodele de rezistenţă erau specifice de la o organizaţie la alta. În lipsa unui centru unic de conducere, fiecare grup sau organizaţie își alegea propria strategie de luptă. Unele formaţiuni optau pentru schimbarea regimului sovietic prin forţa armelor, în timp ce altele promovau o activitate propagandistică prin cultivarea unui climat ostil ocupanţilor, încurajând manifestările de unitate românească, antisovietice și anticomuniste în sânul populaţiei.

Un exemplu în acest sens este „Armata din Pădure”, condusă de fostul primar din satul Recea (Strășeni), Fănase Magari și care activa în centrul Basarabiei. Membrii grupului, inclusiv femeile, dețineau echipament militar, ascultau la un aparat de radio „Vocea Americii”, iar știrile aflate le aduceau la cunoștința sătenilor din localitățile apropiate.

Numărul de luptători, dislocați în codru, ajungea la cincisprezece-douăzeci de oameni concomitent. Ei se ascundeau în mai multe bordeie camuflate, dintre care la început principalele se aflau în pădurea Larga de lângă Recea și în pădurea Lopatna de lângă Cobâlca. Armata din Pădure a avut nenumărate ciocniri cu trupele regulate ale NKVD-ului, amploarea rezistenței armate antisovietice din codrii Strășeni-Orhei-Bravicea i-au făcut până și pe sovietici să înţeleagă că aveau în faţă nu un grup, nici un detașament, ci o întreagă „organizație contrarevoluționară”.

Conform estimărilor Ministerului Securităţii de Stat, doar în anul 1949 și în primul trimestru al anului 1950, pentru „activitate contrarevoluţionară” au fost arestate 435 de persoane. În anul 1949 au fost anihilate 14 grupuri de rezistenţă antisovietice, iar 110 persoane au fost arestate pentru participare la activitatea lor. Cu referire la anul 1949, aceleași instituţii menţionau un șir de raioane în care se întâlneau organizaţii de luptă împotriva sovietelor, specificând că acestea erau doar o parte a raioanelor cuprinse de revolta organizată: Otaci, Drochia, Briceni, Florești, Cornești, Chișcăreni, Telenești, Călărași, Bravicea, Răspopeni, Strășeni, Kotovsk, Baimaclia.

Acţiunile relativ izolate și solitare ale formaţiunilor de rezistenţă din Basarabia le-au diminuat șansele de izbândă în confruntarea cu organele sovietice de forţă, cu o capacitate militară net superioară. Autorităţile s-au răfuit crunt cu participanţii la mișcarea de rezistenţă și cu susţinătorii acestora. Toţi membrii rezistenţei antisovietice au fost condamnaţi conform prevederilor art. 54-1, (a) din Codul penal al URSS („trădare de patrie”). De regulă, liderii grupurilor erau condamnaţi la pedeapsa capitală, iar membrii activi – la 25 de ani de detenție.

În cadrul unor procese judiciare înscenate de autorităţi, au fost condamnaţi la moarte: liderii organizaţiei antisovietice „Armata Neagră”, Ion Borș și Teodor Coșcodan; liderul „Uniunii Democratice a Libertăţii”, Anatol Miliutin; 11 membri ai „Partidului Democrat Agrar”, inclusiv liderii acestuia, Simion Zlatan și Vasile Odobescu; liderii organizaţiei antisovietice „Partidul Libertăţii”, Constantin Condrat și Ion Istrati; șapte membri ai organizaţiei „Majadahonda” din Orhei, în frunte cu Anatol Guma (majoritatea cărora erau tineri între 19 și 25 de ani), etc.

Rezistența prin cultură și naționalism

După moartea lui Stalin mișcarea antisovietică din Basarabia are două aspecte. Primul se referă la atitudini sau acţiuni anticomuniste, adică acelea în care „inculpaţii” pun la îndoială natura regimului, fie că e vorba de contestarea liderului suprem, fie de monopolul partidului în societate sau atenţionează asupra caracterului utopic al comunismului, dat fiind decalajul progresiv între discursul oficial și realitate (cazurile lui Nicolae Dragoș, Zaharia Doncev, Mihai Moroșanu, Gh. Muruziuc, Lilia Neagu, Gh. David, etc.).

Al doilea tip de atitudini și acţiuni pot fi grupate în categoria antisovietice, care contestă hotarele sovietice, cu alte cuvinte acelea care ridică mari semne de întrebare sau contestă explicit „politica naţională” sovietică, în plan lingvistic (asimilarea), economic (politica migraţionistă, politica de cadre) sau conţin apeluri la ieșirea teritoriilor Basarabiei și Bucovinei de Nord din cadrul URSS și la unirea acestora cu România (cazul Frontului Național Patriotic condus de A. Usatiuc și Gh. Ghimpu).

Din anii 1970, în rapoartele secrete ale poliţiei politice din RSS Moldovenească apar tot mai des informaţii despre contestarea regimului de către populaţie. Este vorba de trei categorii de contestatari: în primul rând „naţionaliștii moldoveni”, numiţi uneori și „moldo-români”, în al doilea rând „sioniștii”, adică evreii care doresc emigrarea în Israel, cărora regimul sovietic le pune piedici, și, în al treilea rând, membrii „sectelor” religioase și oameni ai bisericii. Regimul a pedepsit aspru aceste forme de rezistență, condamnându-i la ani grei de pușcărie și de exil pe unii membri activi, iar pe alţii – la internare în spitale psihiatrice (de exemplu, cazul Gh. David).

O formă deosebită de opoziţie faţă de regim a fost rezistenţa prin cultură. În mod special aceasta s-a profilat în domeniul etnolingvistic. Fără a nega termenul „limba moldovenescă” mai mulţi intelectuali basarabeni (Em. Bucov, A. Lupan, V. Coroban, G. Bogaci, V. Comarniţchi) au combătut „moldovenismul” în sensul originii limbii şi relaţiilor ei cu limba română, editării clasicilor limbii şi literaturii române (este adevărat a celor născuţi în Moldova românească), dar şi a ortografiei, foneticii şi stilisticii, în vederea contracarării tendinţelor „transnistrene” de deformare a limbii.

În octombrie 1965 la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din RSSM s-a consemnat unul din cele mai importante momente ale rezistenței antisovietice prin cultură.

Problema majoră discutată la Congres a fost cea a situaţiei lingvistice dezastruoase, în care se afla limba română literară şi vorbită a băştinaşilor majoritari, ce afecta cel mai mult creaţia scriitorilor basarabeni, precum şi necesitatea revenirii la grafia latină, la veşmântul ei firesc. Unii participanţi la Congres, îndeosebi unii tineri scriitori pe atunci – Ion Druţă, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi, Pavel Boţu, Grigore Vieru, Gheorghe Malarciuc, Vasile Leviţchi, profesorul universitar Petre Osmătescu, directorul şcolii medii din Râşcani, Leonid Colibaba etc. au abordat, în discursurile lor, problemele referitoare la necesitatea evoluţiei limbii literare materne, la conservarea monumentelor de cultură, la valorificarea patrimoniului spiritual, la predarea limbii şi literaturii în şcoală, la ignorarea particularităţilor naţionale, la comportarea lipsită de grijă faţă de dezvoltarea şi răspândirea literaturii moldoveneşti, la calitatea manualelor şcolare, la schimbarea denumirii corecte a străzilor şi firmelor.

Memorabilă a rămas cuvântarea scriitorului I. Druţă care a declarat că „la Chişinău se citesc multe ziare româneşti şi eu nutresc cele mai calde sentimente pentru o ţară vecină cu noi, o ţară rudă cu noi, ca limbă, ca istorie, o ţară socialistă, ca şi republica noastră, eu nu văd de ce ar trebui să facem un zid Chinez de-a lungul Prutului”.

Lingvistul Ion Vasilenco, pentru faptul că lupta „contra celor ce vor să facă silnic şi absurd din limba moldovenilor o limbă deosebită de a românilor” și s-a pronunţat repetat pentru unitatea lingvistică a limbii „moldoveneşti” cu cea română, a fost internat într-un penitenciar psihiatric.

Curajoși au fost oamenii acelor timpuri, mai ales cei care s-au răzvrătit cu arma în mână contra unui regim totalitar atotputernic, știind că șansele de izbândă sunt nule, iar soarta lor era predestinată. Spiritul acestei rezistențe n-a murit și n-a dispărut, el este în fiecare din noi. Pentru că același lucru îl facem sau trebuie să-l facem acum, când a devenit clar că avem de ales între dictatură și democrație. Mai ales că, spre deosebire de martirii Basarabiei de atunci, acum nu mai suntem singuri și abandonați de lumea liberă, ci chiar susținuți și încurajați pentru a lupta. Și a rezista.

Octavian Țâcu (Cotidianul.md)