Fii serios, mi-a spus prietenul din Timişoara (acum – de la Bucureşti), mie îmi place această atmosferă de piaţă, de bazar. Este un parfum exotic aici. Sigur, îmi aminteam şi eu de bazarul sentimental al lui Minulescu: „Stofe vechi, o mandolină,/ Un Cézanne și doi Gauguin,/ Patru măști de bronz:/ Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin,/ O sofa arabă, două vechi icoane bizantine,/ Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline/ Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane/ Japoneze, trei foteluri cu inscripții musulmane…”

Pe viu însă, piaţa mă sufocă, la modul cel mai direct. Îmi este insuportabilă, ca şi, de altfel, supermarketurile şi hipermarketurile moderne. Ştiu că multă lume are plăcerea să le viziteze, făcându-şi un sport intermitent sau tabiet zilnic din shopping, dar e peste înţelegerile mele această pasiune.

Mi-am amintit de aceste scene de piaţă orientală acum o săptămână, la Cahul, cu prilejul Festivalului Europoesia. În acest an, ca şi în anul trecut, oaspeţii, poeţi din câteva ţări europene, erau cazaţi într-un hotel înconjurat de tarabele pieţei din preajmă. Mai precis, ca specific al locului, piaţa din Cahul se extinde nu doar pe trotuarele din proximitatea imediată, ci şi pe o porţiune a străzii. Ca să ajungi la hotel, din centrul oraşului, trebuie să ocoleşti tarabele, labirintoidal dispuse, pline cu fructe şi cu alte bunătăţi.

Voiam să le propun colegilor să ocolim zona pe un traseu modificat, în jurul acestui cartier, mergând pe o stradă liniştită, cu magazine şi alte edificii mai elegante, mai curăţele, mai în stil european. Nici nu ar fi fost atât de departe. Am renunţat atunci când m-am dumerit că pentru oaspeţii străini tocmai această zonă de disconfort era un detaliu local specific. Un anume exotism se desprindea de aici, mai ales toamna, când această „expoziţie a realizărilor economiei naţionale” sub cerul liber se umplea de forme şi culori.

Argumentul pentru păstrarea zonei de „disconfort” l-am auzit în acest an de la distinsul poet şi eseist italian Dante Maffia, care ne-a recitat un poem, datat cu 16 septembrie 2017 şi intitulat Cahul: „O mulţime de ţărani în jurul hotelului,/ fructe, verdeaţă, mirosuri ale trecutului./ Regăsesc copilăria,/ pasul uşor al gusturilor străvechi,/ zâmbetul obosit al bătrânilor/ încă obligaţi să lucreze./ Satul meu de acum o sută de ani/ s-a mutat aici ca să-mi redea/ lucruri pierdute, / ca să mă readucă în pântecul mamei./ Cine îmi stă în faţă, mă priveşte,/ şi zâmbeşte, / iar cu mâna îmi face semn/ către tine/ care de la fereastră/ mă urmăreşti clipă de clipă/ ca să nu pierzi nicio secundă/ din mine, cel reîntors copil.”

Este, după mine, unul dintre cele mai tulburătoare poeme care s-au scris aici. Şi poate cel mai bun poem din toate timpurile dedicat oraşului Cahul. Cineva dintre colegi zicea că doar pentru acest poem Dante Maffia ar merita să fie cetăţean de onoare al oraşului. Comentând poemul, ziceam că tocmai asta e diferenţa dintre ochiul nostru profan şi privirea atentă a unui Poet: să surprindă ceea ce nouă ne scapă.

Pe de altă parte însă, dincolo de poezia acestei relatări, mă bântuie gânduri triste. Noi suntem exotici, deoarece reprezentăm trecutul uitat, patriarhal şi rural, al umanităţii. Cândva, întrebat cam ce am putea noi să oferim unui turist străin (pe lângă cramele noastre subterane), cu ce l-am putea uimi, ce nu ar fi de găsit în alte părţi, mă gândeam că singurul nostru detaliu de unicat ar fi casele părăsite şi, mai ales, glodul toamnei, de negăsit, azi, în alte părţi ale Europei. Poate îi invităm pe turiştii străini chiar în aceste case părăsite (pe care ei le văd doar în filme), poate le propunem să doarmă pe sobele încălzite – de ei înşişi! – cu vreascuri şi ciocleji, iar pentru plimbări la natură prin noroi le oferim cizme à la Ţuţu şi glod autohton. Iar ca bonus – băuturi produse natural, „fără conservanţi”.

Şi nu e pic de caricatură în ceea ce propun, pentru că asta e condiţia noastră de azi, necontrafăcută. Dar ce să mai vorbim, dacă şi ocupaţia de bază a preşedintelui, după ce a apărat „familia tradiţională”, e să aducă moaştele unui sfânt, ca remediu împotriva cancerului. Cum să nu fim şi noi un loc de pelerinaj, în care lumea de acum sute de ani să se regăsească, precum într-un film istoric, cu accente horror, al vremurilor demult apuse?

Mircea V. Ciobanu