Dar chiar deţinem controlul? Dacă oamenii care au creat aceste tehnologii iau măsuri atât de radicale pentru a se proteja de ele, noi, marea masă a utilizatorilor ce putem face?

Nu prea multe, conform lui Tristan Harris, un fost angajat al Google în vârstă de 33 de ani care a devenit un critic foarte vocal al industriei dispozitivelor mobile. "Cu toţii suntem deja parte din sistem. Minţile noastre pot fi piratate. Alegerile pe care le facem nu sunt pe atât de libere pe cât ne place să credem", a susţinut el.

Harris, despre care se spune că reprezintă "cel mai apropiat lucru de o conştiinţă pe care îl poţi găsi în Silicon Valley", subliniază că pentru miliarde de oameni nici măcar nu se mai pune problema alegerii dacă să folosească această nouă tehnologie sau nu, iar cea mai mare parte dintre ei nici nu-şi dau seama de firele invizibile prin care viaţa lor este controlată de un grup mic de oameni din Silicon Valley.

Absolvent al Universităţii Stanford, Harris a studiat în clasa lui BJ Fogg, un psiholog comportamental foarte respectat în cercurile programatorilor şi designerilor de aplicaţii pentru că stăpâneşte foarte bine modurile prin care designul tehnologic poate fi folosit pentru a-i convinge pe oameni. Mulţi dintre studenţii săi, inclusiv Nir Eyal, au avut cariere prospere în Silicon Valley.

Tristan Harris este însă discipolul care s-a întors împotriva maestrului şi ridică voalul lăsând să se vadă puterea şi banii acumulaţi de companiile din domeniul noilor tehnologii, precum şi modul în care aceste companii îşi diseminează influenţa. "O mână de oameni care lucrează la câteva companii tehnologice, prin deciziile lor, pot influenţa ce gândesc azi un miliard de oameni", a susţinut el într-o conferinţă TED desfăşurată recent la Vancouver.

"Mi se pare că nu există nicio problemă mai urgentă decât este aceasta. Noile tehnologii ne afectează democraţia, la nivel social, iar la nivel personal ne afectează abilitatea de a avea relaţii şi de a purta conversaţiile pe care dorim să le purtăm cu cei din jurul nostru", a subliniat el.

În timp ce lucra pentru Google, Harris a analizat modul în care LinkedIn profită de nevoia de reciprocitate socială a utilizatorilor pentru a-şi extinde reţeaua, dar şi de ce atât YouTube cât şi Netflix au funcţie de "autoplay" activă, începând automat să ruleze un nou clip după terminarea celui selectat de utilizator. De asemenea, el a analizat şi motivul pentru care Snapchat a lansat funcţia Snapstreaks, care este foarte adictivă, încurajând menţinerea aproape constantă a comunicării între utilizatorii săi, care în cea mai mare parte sunt adolescenţi.

Tehnicile de "fidelizare" folosite de aceste companii pentru a-şi păstra clienţii nu sunt doar nişte măsuri sau oferte generale. Ele pot fi personalizate după un algortim. Un raport intern al Facebook care "s-a scurs" în presă în acest an dezvăluia că această companie poate identifica atunci când un adolescent se simte "nesigur", "neînsemnat" şi "când are nevoie de un plus de încredere". Astfel de informaţii pot fi monetizate de agenţiile publicitate şi pot fi exploatate şi de companiile care deţin reţelele de socializare pentru a creşte "fidelitatea" utilizatorilor prin manipulare. Spre exemplu, utilizatorii care primesc "like"-uri la postările lor exact în momente în care se simt mai vulnerabili sau că nevoie de aprobarea celor din jur.

Conform lui Harris, o altă mare problemă este că aceste tehnici pot fi vândute celui care oferă mai mult. "Nu există niciun fel de etică", subliniază el. Orice companie care plăteşte Facebook poate să-i folosească pârghiile de persuasiune pentru a-şi trimite ţintit reclamele direct către utilizatorii care corespund profilului de potenţial client pentru produsul sau serviciile pe care acea companie le oferă. Sau ar putea fi cineva de la Moscova care doreşte ca americanii din Wisconsin să voteze cu un anumit candidat în alegerile din SUA.

Harris este însă de părere că aceste companii nu şi-au propus direct ca produsele lor să genereze dependenţă. Aceste companii au încercat să aducă pe piaţă produse interesante pentru publicitate şi au experimentat cu tehnologii care aveau potenţialul de a capta atenţia oamenilor, ajungând, de multe ori accidental, la tehnologii foarte eficiente din acest punct de vedere.

Un prieten care lucra la Facebook i-a povestit lui Harris că designerii au decis iniţial ca icon-ul pentru notificări să fie albastru pentru că aşa ar fi corespuns stilului Facebook şi ar fi fost "mai subtil şi inofensiv". Însă, "nimeni nu-l folosea. Apoi au trecut la culoarea roşie şi, evident, toată lumea a început să folosească butonul pentru notificări", a susţinut Harris. În prezent, icon-ul roşu este accesat pe toate telefoanele.

Cele mai atrăgătoare concepte de design al aplicaţiilor, explică Harris, profită de aceeaşi susceptibilitate psihologică care ne face să rezistăm cu greu dorinţei de a paria sau de a juca jocuri de noroc: recompensele variabile. Atunci când accesăm notificările nu ştim dacă vom descoperi un mesaj interesant, o avalanşă de "like"-uri pentru videoclipul pe care l-am postat în urmă cu o oră sau nimic interesant. Riscul de a fi dezamăgiţi şi promisiunea unei recompense mai importante ne face să ne uităm mereu la telefonul mobil că "poate a mai postat cineva ceva".

Astfel se explică de ce acest mecanism de tipul "pull-to-refresh", în care utilizatorii îşi verifică telefonul mobil pentru a vedea ce conţinut nou apare, a devenit rapid unul dintre cele mai adictive şi ubicue caracteristici de design folosite în tehnologia modernă. "De fiecare dată când treci cu degetul peste ecranul telefonului mobil este ca şi când ai juca la păcănele. Nu ştii ce va urma. Uneori este o fotografie frumoasă, alteori este doar o reclamă", a mai susţinut Tristan Harris.