Tehnica, care a fost folosită după 2 ani de studii, le oferă cercetătorilor încă o opţiune de depozitare a excesului de dioxid de carbon care este difuzat în atmosferă în urma activităţii oamenilor. Acest studiu a fost demarat de către o echipă de cercetători de la Departamentul Statelor Unite a Laboratorului Naţional de Energie a Pacificului de Nord-Est, la începutul acestui an.

Această echipă a demonstrat, de asemenea, că reacţiile chimice pot avea loc în laborator dar, până acum, nu au reuşit să descopere cât durează producerea acestor reacţii în mediul natural.

Cercetătorii au injectat dioxid de carbon fluidizat în rocile magmatice care se aflau la o adâncime de 900 m, preluate de lângă oraşul Wallula din districtul Washington. La acea adâncime, mineralele precum calciul, fierul şi magneziul fac parte din formaţiunile bazaltice. Aceste minerale devin instabile, apoi se dizolvă în urma condiţiilor de aciditate create de către dioxidul de carbon. Mineralele dizolvate reacţionează cu dioxidul de carbon pentru a forma materialul carbonic, care este similar cu calcarul şi care intră într-o stare de agregare, alături de bazalt. Întrebarea logică care a apărut în urma acestui proces a fost următoarea: care e capacitatea de stocare a bazaltului? Cercetătorii au descoperit recent că metoda de calcul a altei metode de stocare a carbonului, şi anume capacitatea solului de a absorbi şi de a stoca dioxidul de carbon, a fost supraestimată cu mai mult de 40%.