Charles Francis Richter şi-a petrecut mare parte din viaţă în California, într-o zonă vulnerabilă din punctul de vedere seismic şi a realizat studii în domeniu la Universitatea din Stanford, fiind în acelaşi timp familiarizat şi cu datele şi cercetările Laboratorului de seismologie din Pasadena.
Într-unul dintre rarele interviuri pe care le-a oferit, Charles Richter a mărturisit că a devenit interesat de seismologie dintr-o „fericită eroare”. „Sincer vă spun, a fost un accident. În timp ce lucram pentru lucrarea de doctorat despre fizică teoretică, doctorul Robert Milikan m-a chemat la dânsul în birou şi mi-a spus că laboratorul de seismologie caută un fizician. Chiar dacă nu eram în domeniu mi s-a părut interesant. În scurt timp am renunţat la activitatea mea şi m-am alăturat echipei de seismologi în 1927”.
Scara Richter a fost creată în 1935, de Charles Richter şi Beno Gutenberg, de la California Institute of Technology şi indică energia eliberată în centrul unui seism. Este o scară logaritmică, pentru că magnitudinea, după Richter, corespunde logaritmului măsurării amplitudinii undelor de volum (de tip P şi S), la 100 km de epicentru şi este gradată de la 1 la 9, iar intensitatea cutremurelor se exprimă în numere fracţionare.
În 1956, Richter şi Beno Gutenberg, geolog şi seismolog german, lucrând împreună la Institutul de Tehnologie din California, pe baza unei hârţi precise a repartiţiei cutremurelor în zonă, au îmbunătăţit metoda de măsurare a magnitudinii, ţinând cont şi de undele de volum, a căror viteză de propagare depinde de structura terestră, acestea fiind observate pe o durată de 20 de secunde.
Deoarece scara Richter este o scară logaritmică, o modificare cu un nivel este corelată cu o modificare de 10 ori a amplitudinii undelor seismice şi de aproximativ 30 de ori a energiei care este eliberată de un cutremur. Richter a propus astfel măsurarea magnitudinii seismelor, pe baza amplitudinii maxime a undelor seismice, înregistrate pe o seismogramă.
Seismografele înregistrează iniţial undele primare, de suprafaţă, care sunt cele mai rapide, paralele cu direcţia de propagare, fiind cele care însoţesc zgomotul care se poate auzi la începutul unui cutremur. Undele secundare sunt transversale, perpendiculare pe sensul de propagare al undei, şi nu se propagă în medii lichide fiind înregistrate de aparatura seismică mai târziu decât undele primare. Undele de volum pot urma trasee foarte diferite în interiorul pământului, în funcţie de structura geologică locală, de aceea nu ajung în acelaşi timp, la aceeaşi distanţă, la suprafaţă.
Limitarea scării Richter, este confirmată de cutremurele devastatoare de peste 9.0 pe Richter, care au avut loc în ultima sută de ani în Kamtceatka (Rusia) în 1952, în Chile mai 1960, în Alaska în 1964, în Sumatra decembrie 2004, al patrulea ca forţă distructivă dintre toate cele cunoscute până acum, în Japonia pe coasta Pacificului în 2011.
Jurnal.md
