Mărţişorul este un calendar simbolic reprezentat de un şnur bicolor, care adună zilele, săptămânile şi lunile anului în două anotimpuri, iarnă şi vară, făcut cadou la l martie, ziua Dochiei, străvechi început de an agrar. Deşi nu se cunoaşte cu exactitate de când datează acest obicei, din străbuni se ştie că prima zi a primăverii îşi are originea în credinţele şi practicile agrare din vechime.

Generalizat astăzi la sate şi oraşe, mărţişorul este confecţionat din două fire colorate alb şi roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor şi femeilor care îl poartă agăţat în piept una sau mai multe zile. În trecut, mărţişorul se dăruia în prima zi a lunii martie, înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor, fete şi băieţi deopotrivă.

Romanii sărbătoreau începutul primăverii la 1 martie, lună care purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului şi al turmelor, zeu ce personifica renaşterea naturii. Deşi obiceiul poartă numele acestuia, nu are niciun fel de conotaţie marţială. Se spune că mărţişoarele sunt purtătoare de noroc şi fericire. Sunt formate dintr-o fundiţă roşu cu alb, roşul semnificând iarna, iar albul — primăvara. De fapt, şnurul reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. La această fundiţă se adaugă alte simboluri ale norocului, cum ar fi trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar sau inimă.

Mărţişorul este purtat pe haină, la vedere, sau legat la mână, timp de câteva zile, începând cu 1 martie. În trecut, se purta până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se auzea cucul cântând, înfloreau cireşii, veneau berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul era atârnat de crengile pomilor înfloriţi sau de un trandafir, ca să aducă noroc, ori era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: "Ia-mi negreţele şi dă-mi albeţele".

Pe vremea dacilor, simbolurile primăverii erau confecţionate în timpul iernii şi se purtau doar după 1 martie. Mărţişoarele erau atunci pietricele albe şi roşii înşirate pe o aţă şi se purtau la gât. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, simboliza viaţa, deci femeia, iar culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, era specifică înţelepciunii bărbatului. Şnurul mărţişorului reprezintă, prin urmare, împletirea armonioasă a celor două.

După unele tradiţii, firul Mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul primăvara, la naşterea anului agrar.

Simbolul şnurului realizat din cele două părţi răsucite a fost iniţial folosit de daci înainte ca romanii să-i cucerească. Pe vremea aceea, şnurul era alcătuit din alte două culori: alb şi negru. Culoarea neagră reprezenta lâna neagră dată de Baba Dochia nurorii sale şi simboliza întunericul iernii. Partea albă simboliza lumina primăverii. Lâna s-a schimbat, conform legendei, din negru în alb prin sacrificiul fetei. Din această cauză, partea roşie din mărţişor reprezintă sângele şi sacrificiul, şnurul schimbându-şi culorile din negru cu alb în roşu cu alb.

Şnurul era făcut de femei şi era purtat fie la piept, fie legat la mâna copiilor. Însă nu doar copiii purtau mărţişorul, ci şi tinerii şi adulţii. Mai mult, era legat şi la coarnele vitelor din gospodărie sau la poarta grajdului, pentru a le proteja. Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o monedă de argint.

Moneda era asociată soarelui, iar mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Mai târziu, alegerea monedei, din aur, argint sau bronz, indica statutul social. Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumuseţe şi previn arsurile din cauza soarelui.

Astfel, întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, se poate afirma cu certitudine că acesta este un obicei vechi românesc, atestat în toate zonele locuite de români şi aromâni, singura diferenţă fiind aceea că, în timp ce la români mărţişorul se poartă începând cu ziua de 1 martie, la aromâni mărţişorul se punea în ajunul sărbătorii. De la aromâni, obiceiul a fost preluat şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei.