Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele este închipuit ca un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor care „se logodesc” în această zi.

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui sunt organizate petreceri prilejuind astfel înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi căsnicii. Odinioară, de Dragobete satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se auzea: „Dragobetele sărută fetele!”

În această zi îndrăgostiţii trebuie neapărat să se sărute dacă vor să rămână împreună cât mai mult timp. Dacă unei fete îi place de un anumit băiat, aceasta trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a se întâlni cu el în ziua de Dragobete. Potrivit tradiţiei populare, dacă fata nu se întâlneşte cu băiatul pe care îl place, şansele de a fi împreună cu el sunt nule.

Sărbătoarea Dragobetelui are o simbolistică bogată şi interesantă. Dragobetele îngemănează în esenţă sa atât începutul, cât şi sfârşitul – începutul unui nou anotimp şi al reînsufleţirii naturii.